„Urechismul” educațional

În cazul învățământului românesc, reflecția mediatică a ceea ce se întâmplă în sistem e privizibilă an de an. Sunt câteva mari momente în care presa devine interesată de problemele existente aici: cu ocazia bac-ului, la momentul susținerii concursurilor de titularizare în preuniversitar, la deschiderea anului școlar și atunci când începe anul universitar. În astfel de momente, reflectoarele se aprind și sunt ațintite asupra „găurilor” din sistem, moraliștii nației ies la suprafață, studiourile de televiziune se umplu de sindicaliști, iar guvernanții se grăbesc să dea explicații. După care totul revine la „normalitatea” mioritică, aceea care respectă principiul paremiologic „apa trece, pietrele rămân”: avem aceeași situație dezastruoasă în ceea ce privește rezultatele absolvenților de liceu, ne găsim în aceeași stare a dovedirii crasei incompetențe pedagogice a absolvenților de facultate, ne minunăm în același fel când aflăm că, în jurul lui 15 septembrie, există școli ce nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a-i primi pe elevi, suntem la fel de siderați de faptul că învățământul nostru superior nu se înscrie în topul celor 500 de universități performante la nivel global. Cum s-a văzut și în zilele din urmă, când a fost repusă pe tapetul public problema sistemului de educație, nici măcar mitul „olimpicilor noștri” nu mai salvează aparențele, la nivelul compensației psihologice a mentalului colectiv.

Sistematizat admirabil de Spiru Haret, sistemul nostru de învățământ nu a trecut testul modernizării. Mai grav, în ultimul sfert de veac, în pofida reformelor anunțate, a decăzut teribil, iar în prezent suntem martorii „urechismului” educațional. Asta, în vreme ce guvernanții par să trăiască într-o altă lume, ceea ce nu-i împiedică să ne aducă în atenție filosofia lor cu privire la mersul lucrurilor în sistem. Exemplele sunt recente. La ianugurarea gazoductului Iași-Ungheni, premierul Ponta declara în fața celor prezenți că România va sprijini Republica Moldova în direcția reformării logistice a sistemului de educație, prin investiții în școli, laboratoare și microbuze pentru elevi. Nu ar fi, desigur, nimic rău în asta, dacă asemenea probleme ar fi deja rezolvate acasă. Cum știm, nu sunt, dimpotrivă: în mediul rural sunt destule școli ce funcționează cu toaleta în grădină, nici vorbă de laboratoare, iar microbuzele școlare rămân insuficiente. Același Victor Ponta a declarat, când puștii de clasa I ai acestui nou an școlar s-au trezit, în prima zi, fără abecedare, că orice copil are telefon cu acces la net. Să fim serioși! Avem în continuare copii ce nu au acces la educație pentru că familiile din care provin trăiesc la limita de jos a subzistenței. E greu de înțeles, în acest context, ce date și informații ajung pe masa premierului, a cărui filosofie „urechistă” referitoare la educație este purtată precum un stindard de către ministrul Remus Pricopie, unul dintre (dacă nu chiar primul în top!) cei mai slabi miniștri pe care i-am văzut în epoca postcomunistă. „Specialistul” în comunicare care nu comunică, iar când o face, îi iese prost, a dat de pământ cu legea intrată în vigoare în 2011, fără măcar să clipească. Nu are rost să reiau, aici, istoria recentă a celebrei ordonanțe de urgență ce modifica așa, dintr-un foc, peste 90 de articole ale actului normativ. Aș remarca, totuși, încă o dată, că aceasta a impus o involuție agresivă a sistemului educațional, cel puțin în ceea ce privește mediul universitar. Practic, ne-am întors în timp, avem de-a face – cum am mai scris în acest colț de pagină – cu o deplină restaurație. E foarte probabil ca, în următoarele zile, sistemul să scape de tutela „specialistului” Remus Pricopie, care fie își va înainta demisia, fie va fi „sfătuit” să o facă. „Urechismul” educațional, însă, va rămâne prezent, precum un nărav de care, din câte se pare, nimeni nu ne poate scăpa.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru