* Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Săptămâna aceasta s-au adunat mai multe întrebări referitoare la diverse probleme, începând cu cele despre copii până la cele psihologice din mai multe domenii.
Pentru că multe dintre ele sunt apropiate ca tematică am hotărât să răspund la o întrebare care, sper să fie de ajutor mai multor familii, în special părinților.
Domnule doctor, băiețelul meu în vârstă de 6 ani și jumătate are tot felul de încercări urâte care mă sperie. Ultima dintre ele a fost săptămâna trecută când s-a agățat de grilajul balconului și a amenințat că o să sară de la etaj. Trebuie să luați în evidență că noi locuim într-o casă particulară și înălțimea de la balcon în jos este 6-7 m. Pe lângă asta, el tot timpul mă acuză că nu-l iubesc și că s-a plictisit de această viață. Ce pot și ce trebuie să fac dacă băiatul meu o să mai facă aceste lucruri?
Răspuns:
Întâmplarea face că săptămâna asta am primit 3 cazuri asemănătoare când copii de vârstă fragedă amenință părinții, unii fac demersuri în acest sens, alții ajung să înceapă a pune în practică amenințarea. Cazul acestui băiețel este cel mai greu și de aceea o să mă ocup de el. Când un copil la această vârstă amenință, e clar că nu se simte cel mai bine și e clar că a ajuns la un grad de provocare destul de înaintat. Copilul când amenință că o să se arunce de pe balcon și când spune că nu este iubit, înseamnă că este o problemă puternică între el și familia lui: de comunicare, de afecțiune și de control, dar și de intenția de a depăși limite și a deține morțiș controlul asupra situației ca să-și determine părinții să se închine în fața lui și să accepte regulile sau ideile lui, pe care el vrea să le impună. Este clar că avem o problemă legată de disciplină și de limite și, de asemenea, e clar că el simte că nu poate altfel să-și impună punctul lui de vedere și a găsit un punct în care poate să-și sensiblizeze părinții. Atunci, el face aceste lucruri pentru a obține atenția și de a schimba ceva în părinții lui.
Cercetările psihologice ne arată că faptul de a conștientiza conceptul de moarte este foarte redus la copiii de această vârstă și începe să fie mai puternic de la 13 ani în sus. În cercetarea mea din 2015 am observat un fenomen interesant la copiii până la 11 ani: majoritatea copiilor nu intenționează să plece din lumea asta; dacă s-a ivit o problemă serioasă și copilul simte că nu are cine să vorbească și să-și impună punctul lui de vedere și dacă are și un temperament introvertit cu autoagresiune, în cel mai rău caz, atunci când se ivește o situație neplăcută pentru el, vrea să evadeze. Evadarea poate fi prin zbor (vezi Peter Pan) când copilul încearcă, prin curiozitățile lui să sară pe geam ori de pe balcon; o altă evadare este intrarea în mare sau în piscină gândindu-se că el poate să rămână în continuare în apă fără să pățească nimic. Sunt mai multe feluri de evadare care au fost considerate drept accidente mortale. În cercetarea mea arăt că acele accidente mortale au legătură cu mecanismul psihic al copilului și cu evadarea temporară. Majoritatea copiilor speră să poată evada pentru o perioadă scurtă sau mai lungă și să se întoarcă la realitate. Evadarea reprezintă pentru ei un refugiu din realitate spre fantazie. Dar, din păcate, acești copii nu au luat în seamă că această evadare temporară poate fi fatală, pentru totdeauna. Copiii nici nu își asumă și nici nu știe să evalueze riscul de viață sau de moarte ,cum știe un adult. În spontaneitatea lui, când bagă un cui în priză, nu știe că se poate electrocuta. Face aceste lucruri sub formă de joc, din curiozitate spontană . Acest copil care a zis mamei sale că nu este iubit, aduce prima plângere către părinții lui, aceea că nu este mulțumit de felul cum este tratat. Un copil care nu-și găsește soluția, caută să facă o schimbare și atunci dacă, prin intențiile lui, arată că nu-i mulțumit, îi cheamă pe părinți să vadă cum el se urcă de pe grilaj, este clar că vrea să îi amenințe și să li se facă frică. Riscul este când copilul se prezintă cu o față bosumflată, nu comunică, stă mai mult închis în camera lui, nu are poftă de mâncare, nici somnul nu este reglat, și poate prezenta prin desene sau prin vise adevărata lui intenție (părinți, dacă observați că fiul sau fiica dvs desenează în culori foarte închise sau negre, dacă vedeți în desen un copil așezat pe acoperiș sau vedeți o sfoară de spânzurătoare în desenele lui, sunt primele semne care ascund o suferință psihică dar și fizică puternică și tentativă de evadare).
Când un copil își exteriorizează sentimentele și comportamentul , e clar că el nu are nici o intenție de evadare ci să avertizeze și să amenințe. Dar, totuși, există la acești copii un risc major, pentru că ei nu sunt cu discernământ și nu știu să aprecieze riscurile. Dacă se cațără pe grilaj sau se apleacă prea tare peste balcon, pot să se ducă spre un accident mortal pe care, de fapt, nu-l intenționase. De fapt, copiii care au ajuns în această situație, sau copiii care amenință ori se bat cu capul de perete sau pe podea până nu primesc ceea doresc, copiii care aruncă lucruri de pe masă și le sparge, strică intenționat și jucăriile – toate aceste cazuri, reprezintă o problemă serioasă atât pentru copil, cât și pentru părinți. Copilul este ca un burete care absoarbe tot ce fac părinții, felul cum se comportă față de el și față de alții. El învață să primească totul fără limite și, la un moment dat, când mama sau tata încearcă să-i pună limite pentru că simte că a sărit calul, atunci el, care nu a învățat cum să gestioneze dezamăgirile și frustrările pentru că totul i s-a dat pe tavă, sare să fie apărat, încearcă să protesteze cum știe el și cum a învățat de la părinți ori de la alții. În acest caz, șansa lui să fie bătut și pedepsit este foarte mare. Părintele simte că el, care a dat totul și nu l-a limitat cu nimic, are și el dreptul să se odihnească și să fie lăsat în pace. Dar atunci, copilul, care nu cunoaște limite, se agață de părinte și-i cere ce nu e convenabil. Probabilitatea este foarte ca unul din părinți să-și piardă răbdarea și să-l lovească fizic sau să-l pedepsească neproporțional. Pedepsele neproporționale sunt bătăile pe tot corpul, bătălile cu o curea, închiderea copilului într-o cameră sau în toaletă. Cea mai mare pedeapsă poate fi ca după ce este închis să i se spună că “te-ai comportat foarte urât, o să chem poliția sau pe cineva din familie ca să te bată” sau să i se spună “îmi pare rău, eu sunt foarte supărat pe tine, te trimit în altă casă, la bunica, sau mătușa, să stai acolo”. Sunt copii care, atunci când aud asta, se potolesc și se fac mielușei. Sentimentul de supraviețuire dar și de abandon este atât de puternic că ei vin imedit la părinte, încearcă să-l liniștească, îl pupă, ca un semn că “hai să trecem peste asta!”
Am spus de mai multe ori, în articolele mele și emisiunile TV că intenția de a fi părinte trebuie să fie bine pusă la punct, ambele părți să se gândească bine dacă vor într-adevăr, copilul. Un copil nedorit este un copil zbuciumat. Problema cea mai mare este că acest copil, căruia i s-a dat, aparent, tot e a vrut, până la un an și jumătate, și continuă să i se dea, dezvoltă o stare pe care psihologii o denumesc omnipotență: copilul simte că are o forță puternică, și influență, dar, pe aceeași linie este confuz dacă într-adevăr, este forța lui sau nu. Confuzia asta devine mai puternică când părintele încearcă într-un mod imprevizibil să-i pună limite și el nu știe cum să pună frână frustrărilor rezultate din aceste limite. Sau, când vine la grădiniță sau la școală pentru prima dată, și, dacă, în casa lui era preferatul și toate se făceau prin el, el era soarele casei, dintr-o dată el vine în clasă și este doar unul din cei 33 de copii. În acest caz, când vede că alții răspund, că învățătoarea dă atenție altui copil și lui mai puțin, sentimentul de omnipotență crește într-o formă puternică. În acest caz, se dezvoltă în mod puternic eul, denumit eul narcisist.
Cine e predispus la un astfel de comportament?
1.Părinți care nu și-au dorit copilul. 2. Părinți care nu știu să impună limite copiilor. 3.Un copil singur la părinți are disponibilitate mai mare. 4. Copii făcuți din flori sau copii părăsiți de tată imediat după naștere și la care mama se hotărăște să se căsătorească a doua oară; ea este sigură în relația cu al doilea soț, care soț nici nu știe dacă e dispus să fie tată, atunci există riscul ca acest copil să înțeleagă că mama nu-I acordă atenție destulă.
Important este să nu ne speriem de reacțiile agresive ale copilului și să nu intrăm în panică. Panica produce un comportament necorespunzător din partea părinților și un comportament panicos la copil. Amenințările și țipetele nu ajută. Trebuie să ajungem cu calm în locul unde se petrece faptul, de exemplul, balconul, să-i explicăm riscurile și să-l întrebăm ce îl deranjează și unde crede el că părinții au greșit. Cu o vorbă bună se poate ca lucrurile să se așeze. Dar, trebuie apelat la un psiholog clinician, cu experiență cu copiii, să vadă problema în ansamblu.
Dr. MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie
Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter
Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214
e-mail: miron@ambra.ro
site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro