Inginer constructor, Carmen Veronica Steiciuc vine în întâmpinarea cititorilor cu o carte de versuri intitulată Vitrina cu dimineţi circulare / La vitrine aux matins circulaire, ediţie bilingvă, după cum se vede, pentru a ne demonstra că este, de fapt, ingineră a sufletului omenesc copleşit de sentimentul inefabil al iubirii trăite ca miracol al vieţii. Lectura acestui volum, realizat într-o manieră de o prospeţime şi o simplitate uimitoare, ne revelează o lirică diafană a unei poete autentice, a cărei voce are acea specificitate care ne dă certitudinea originalităţii, a unui sunet nou în poezie. Simbioză dintre sentiment şi expresivitate, poemele lui Carmen Veronica Steiciuc îmbracă forma unui lirism natural, curat şi fluent care le conferă timbru credibil, consistenţă şi densitate. Exclusiv erotică, poezia sa tinde să instaureze un ideal de viaţă pe care îl realizează prin stabilirea unui acord deplin între sentiment şi raţiune, din atingerea cărora se naşte scânteia generatoare de artă. Discursul liric se străduieşte să capteze eternul din efemer, să nuntească ideea cu expresia, să capteze acel fior al invizibilului, să extragă sensuri diverse din aluatul tăcerii. Titlul volumului reprezintă o metaforă a renaşterii perpetue sub forma unui spectacol feeric ce luminează discursul liric prin tehnica sugestiei şi ne introduce într-un univers reluat şi amplificat de la o pagină la alta până la descoperirea „iubirilor care nasc ploi”, cum se intitulează unu dintre poeme, a „viselor colorate şi a mesajelor criptate”, a „câmpului nesfârşit de gânduri”, a unui „alfabet necunoscut”, a nopţilor care îi apar ca „un delir alb”, ca o călătorie prin lumi paralele cunoscute şi necunoscute. Nu mai ştiu cine spunea că un singur vers inspirat este suficient ca să justifice apariţia unui volum de versuri. L-am găsit imediat: „când mă lua în braţe/înfloreau pomii în toate livezile lumii”. Bucuria cititorului este cu atât mai mare cu cât întâlneşte asemenea versuri aproape în fiecare pagină: „lumile pe care le-am traversat mi-au vorbit neîncetat despre tine”, „singurătatea mea e locuită de un poem necunoscut mie”, „sunt un pelerin rătăcit prin verdele frunzelor”, „din dreptul cuvîntului dragoste se vede tot”. Las cititorului plăcerea de a descoperi şi altele. După cum se observă, o particularitate frapantă a acestor poeme constă în obţinerea unor surprinzătoare efecte lirice şi a unei doze sporite de inefabil prin utilizarea unui limbaj lipsit de podoabe şi a unui discurs coerent, beneficiind de o respiraţie impecabilă: „maria călătoreşte cu mine în caruselul diafan / e plină de lumină maria, din buzunarele ei / cad vise colorate şi mesaje criptate / în căuşe de coral alb / cine locuieşte pe lună? o întreb / iubirile care nasc ploi, îmi răspunde / când doarme, maria desenează în aer / frânturi dintr-un ritual mayaş” (iubirile care nasac ploi, pag. 14). O autentică mărturisire lirică, izvorâtă din conştiinţa că poemul nu este efuziunea unui sentiment, ci construcţie şi creaţie, o găsim în poezia din patul florii de cireş, emoţionantă prin autenticitatea trăirii, prin sinceritatea neafectată, prin arta sugestiei evanescente, prin nobleţea expresiei, prin puritatea sufletească şi stilistică, prin desenul clar şi bogat în sugestii: „euforice vise trezesc întâmplări în cercuri invizibile / călătorul solitar din singurul compartiment din / singurul vagon din singurul tren ce trece uneori / prin mijlocul universului sunt eu / nu ştiu să răspund mirării firului de iarbă, nu ştiu să / desenez caii albi din imensele grădini păstrate în ochiul / păsării, nu ştiu să pătrund în miezul unei ploi de primăvară / şi să smulg fericirea din patul florii de cireş ./ când vântul prin nescrise adevăruri trece / se face linişte puii de acvilă contemplă pentru întâia / dată răsăritul, atunci visele se-ntind somnoroase / şi mă privesc cu ochii tăi” (din patul florii de cireş, pag. 98). De la primul până la ultimul poem, întâlnim o pledoarie pentru trăirea întru iubire care e văzută ca „un frig incolor”, ca „o formă ciudată de pasăre”, „un delir alb”, „o călătorie prin lumi paralele”, „apele unui ocean”, „aripile cu care mă înalţ până la tine”. Necontenit, poeta atrage atenţia asupra miracolului ascuns în lucrurile şi fenomenele înconjurătoare: „lucrurile ne privesc întotdeauna cu interes / trăiesc prin noi se hrănesc cu emoţiile noastre / gânditorul din miezul lucrurilor ne strigă / pe fiecare cu numele himerelor din noi / în singurătatea lui poemele sunt nişte spaţii goale / în care cuvintele se iubesc la nesfârşit (cu numele himerelor din noi, pag. 72). Poeta îşi învăluie sentimentele în lumina difuză a cuvintelor şi a lucrurilor prin care se zăreşte o fiinţă în perpetuă căutare de sine, doritoare de împlinire totală prin iubire: „îmbrăţişarea ta locuieşte încă în mine”, „dacă aş şti unde eşti ţi-aş trimite şi eu o îmbrăţişare prin lebăda care adoarme în gândurile noastre rotunde”. Frumoasa obsesie a absenţei iubitului capătă contur printr-o sugestivă metaforă a mângâierii de la distanţă: „încet cadru după cadru mă transform / în picături de ploaie mă preling printre degetele aerului… prin extazul ierbii până la tine / urmele ploii pe coapsa ta ca un abur fraged în dezechilibru”. Observăm aici cum fiinţa îndrăgostită vibrează pe aceeaşi lungime de undă cu întregul cosmos străbătut de acelaşi fior al iubirii. Folosind un limbaj frust, voit simplificat, ca rod al esenţializării expresiei, poeta reuşeşte să ne ofere o lirică a stărilor de extaz şi a angelismului graţios, o lirică diafană, un superb poem de dragoste cu 48 de secvenţe de o inefabilă candoare şi puritate. Putem afirma cu deplină îndreptăţire că poeta Carmen Veronica Steiciuc este un nume în literatura română, având în vedere şi faptul că a fost recompensată cu peste 30 de premii naţionale şi internaţionale.
MIHAI MERTICARU