Pictorul sucevean Florin Andrişan şi portretul lui Sisif român
Florin Constantin Andrişan (53 de ani) este unul din pictorii care au participat la tabăra de creaţie de la Vânători, desfăşurată în perioada 16 – 22 septembrie. S-a născut la Brodina – Straja, în judeţul Suceava, mama era învăţătoare, iar tatăl contabil, refugiat încă din copilărie de la Cernăuţi, din localitatea Pătrăuţii de Jos. Florin Andrişan a urmat din clasa a V-a cursurile Şcolii de Arte Plastice de la Suceava, apoi Liceul „Octav Băncilă” din Iaşi unde a avut profesori renumiţi, precum profesorul Jeno Bartoş, profesorul Condurache şi alţii. Din 1997 s-a stabilit în Franţa, iar acum a revenit temporar în ţară pentru a avea grijă de mama lui.
A răspuns invitaţiei de a participa la tabăra de creaţie „colecţia de azi – Portret” de la Vânători, ocazie cu care ne-a acordat un interviu.
Reporter: – Cum a debutat pictorul Florin Andrişan?
Florin Andrişan: – După ce am absolvit liceul, în 1980, a murit tatăl meu şi eu a trebuit să am grijă de familie. Aveam 19 ani şi am haiducit vreo 10 ani la pictură bisericească. Apoi am terminat studiile la 39 de ani, iar la 40 de ani am dat masterul. Acum mă gîndesc să fac Sorbona. Între timp, am venit la mama mea, care locuieşte în Bucureşti, să am grijă de ea, pentru că este bolnavă. Am participat la tabăra de la Vânători şi desigur că am trecut şi prin Piatra Neamţ, în drum spre casa mea de la Rădăuţi, Suceava. Am prieteni aici, la Piatra Neamţ, e tot o zonă de munte, cu oameni ordonaţi, gospodari, care ştiu să iasă din ierni de 6-7 luni. Am un prieten foarte bun aici, pe Dumitru Bostan, mai am un fost coleg la Târgu Neamţ, şi de câte ori vin prin zonă mă opresc aici, când mergeam la Durău treceam pe aici. E un spaţiu în care mă simt aproape la fel de bine ca acasă.
Rep: – Aţi fost invitatul taberei de creaţie de la Vânători.
F.A. – Mi-a plăcut foarte mult pentru că tema a fost portret dezvoltat înspre portretul zonei, o zonă care nu s-a depreciat, aici oamenii sunt încă cinstiţi, curaţi, morali. Prin această tematică au încercat să facă un rapel în timp între vechile tradiţii şi faptul că aici se păstreză fără să se altereze fundamental lucrurile, aşa cum s-a întâmplat în alte zone ale ţării în aceşti mai bine de 20 de ani extrem de degradanţi, e un fapt deosebit.
Rep. – Ce înseamnă să pictezi portret în vremurile noastre?
F.A. – Întotdeauna a fost greu, acum au apărut sculele astea moderne care pot prinde foarte bine partea epidermică a unui portret. Omul însă este făcut mai mult din suflet decât din epidermă, de aia sunt atâţia oameni care rămân tineri până la adânci bătrâneţe şi alţii care îmbătrânesc de copii. Portretul trebuie, cred eu, în primul rând să prindă acea clipă caracteristica acelui om, ceea ce îl defineşte, acel ceva pe care omul încearcă de regulă să ascundă pentru a nu fi depistat de ceilalţi, pentru că este o slăbiciune ce poate fi speculată.
În momentul când un portret este realizat bine, cred că persoana reprezentată trebuie să spună „uite, asta am vrut să spun şi nu ştiam cum să spun!”. Trebuie găsit acel ceva care este caracteristic fiecărei fiinţe umane, care este unică şi excepţională, şi atunci fiecare portret trebuie să fie la fel: cât se poate de unic, al acelei clipe, al acelui moment, dar în acelaşi timp trebuie să fie peren, să reprezinte şi persoana respectivă în continuitatea ei de evoluţie. Sunt oameni care pot fi foarte uşor caricaturizaţi, dar nu reprezintă decât un moment, definitiv. Un portret trebuie să fie ca o secţiune transversală, dar de dinăuntru către în afară.
Rep. – Portretele pe care le realizaţi sunt foarte personalizate, din lucrările dumneavoastră tema portretului răzbate într-un mod aparte, deosebit.
F.A. – Portretul de aici îl reprezintă pe Sisif. Forţând un pic nota, eu spun că Sisif s-a născut în Carpaţi. Pentru că în fiecare an am tot fost nevoiţi să dăm foc la grâne, să fugim în munţi, să ne ascundem femeile şi să otrăvim fântânile. A trebuit să facem asta ori de câte ori veneau alte popoare şi ne cotropeau, astfel că în final ne-am învăţat să facem lucrurile de mântuială, pentru că tot a trebuit să o luăm de la capăt de fiecare dată. Aici, în locul unde ne aflăm, lângă turnul lui Ştefan cel Mare, este unul din puţinele lucruri făcute durabil, din piatră. Practic, în tabloul meu sunt două portrete: e portretul zimbrului, care are două stele, una în şase colţuri – simbolul evreiesc, şi una în cinci colţuri – simbolul semiluii otomane şi al comunismului, ambele într-o semilună transformtă în seceră. În partea dreaptă sunt ochii, unul trist şi unul care ţinteşte, nasul în jos, apoi are cravată – încearcă să fie domn, să-şi menţină verticalitatea. Ca pălărie, deasupra i-am pus Lupoaica cu Remulus şi Romus, iar după Lupoiacă aleargă lupul dacic, pentru că eu cred că noi suntem strămoşii Romei şi că aşa cum am mai spus, dacă Badea Cârţan ar fi plecat cu o singură pereche de opinci la Roma şi ar fi reparat-o pe traseu, când ar fi ajuns acolo ar fi avut în picioare sandalele romane, de fapt.
Cristina IORDACHE