O carte cuprinzând un interviu- fluviu de nu mai puțin 250 de pagini a apărut la Editura Rawex Coms, București, 2018, mărturie sinceră și curajoasă a unui poet, gazetar, redactor de cărți, istoric și critic literar, care, neîndoielnic, va răscoli multe spirite. Judecățile de evaluare transpuse în secvențe cine-verite ne îndreptățesc să afirmăm că poetul Florentin Popescu întruchipează modelul de scriitor-cetățean care își sacrifică liniștea sufletească și prietenia cu mulți confrați pentru a face să triumfe adevărul, binele, dreptatea și alte valori morale, demascând arivismul, degradarea ființei umane, goana după privilegii, agresivitatea veleitarilor, diluviul editorial, infantilizarea publicului de către televiziuni, măcelărirea limbii române, etica de cumetrie, solidarizarea generaționistă, promovarea zgomotoasă a „valorilor” de grup, superlativita de care suferă mulți cronicari literari și multe altele. Un aspru rechizitoriu se dezlănțuie la adresa poeziei contemporane: „ceea ce publicul (încă) mai numește poezie din ceea ce se publică cu duiumul prin reviste și prin volume numai poezie nu e. Fel de fel de bazaconii, de găselnițe, de împerecheri de cuvinte, de aiureli sunt promovate de autorii lor drept poezie … în care e abordat libidoul, în care se face caz de sexualism, mergându-se până la descrieri în amănunt a diverselor forme de prezentare a organelor sexuale și a altor aberații. În lirica noastră s-au scăpat caii de tot”(pag.50). În sfârșit, iată că a apărut cineva care să ne spună că regele e gol. De un tratament asemănător au parte și cronicarii literari: „Astăzi cronicile literare, cu mici excepții, se scriu, cum zicea cineva, <> și de-aia nu-i de mirare să vezi cum autorul unei cărți anoste de poezie este ridicat în slăvi și considerat extraordinar. Nu sunt menajați nici criticii literari: „Cât privește o critică <> aproape că de aceasta nici nu mai poate fi vorba. În primul rând pentru că n-avem criticul care so facă și-n al doilea rând pentru că se publică atât de mult, încât acel sărman de critic, dacă l-am avea, ar trebui să citească zi și noapte și tot n-ar răzbi să parcurgă toate cărțile care ies de sub teascurile tipografice, riscând fatalmente să omită și volume ce ar merita să fie lecturate și comentate”(pag.54) Formulări tranșante avansează Florentin Popescu și despre revistele literare: „Și în jurul redacțiilor s-au format grupuri de interese și dacă tu, poetul Florin Costinescu, vii dinafara lor și vrei, ca tot omul, să publici ceva acolo, … ești amânat până la Paștele cailor …., pur și simplu, ești respins. Pentru că nu ești <>. Tot așa cronicile și recenziile literare se scriu <> despre acoliții grupului respectiv. Poți să publici tu o carte genială, dacă nu faci parte din conclav, nu exiști”(pag.100) Nu este uitată nici difuzarea publicațiilor: „Iată că a trecut un sfert de veac de la schimbarea regimului politic din România, de la instaurarea democrației și în cultură, dar problema difuzării cărților și publicațiilor încă nu s-a rezolvat sub nicio formă”(pag.100). Nu se lasă mai prejos nici Florin Costinescu atunci când formulează întrebările: „Să nu uităm televiziunile, unde accentul cade pe prezentarea unei pipițe analfabete, dar înzestrate cu picioare lungi și sâni mari”(pag.107). Nu sunt uitate nici ziarele: „Există un curent general în presa de azi–acela de a populariza răul, negativul, gregarul ca și cum în țara asta nu s-ar mai întâmpla nimic frumos, ca și cum am fi o națiune de troglodiți, trăind în comunități în care toată ziua se petrec numai crime, violuri, răpiri de persoane, escrocherii și tot felul de alte rele … A dispărut reportajul. Și e păcat … Mi-e dor de un Geo Bogza, de un Brunea-Fox”(pag.110). Un răspuns amar de dureros se formulează în legătură cu premiile literare: „Tocmai cei care ar trebui să militeze concret pentru corectitudinea acordării unor premii le-au compromis. Adu-ți aminte că într-o vreme erau abonați la premiile Uniunii Scriitorilor aceiași și aceiași oameni”(pag.128). Spațiul nu ne îngăduie să cităm în întregime diatriba la adresa Uniunii Scriitorilor: „După Zaharia Stancu și Laurențiu Fulga, prestigiul U.S. a început să decadă și a tot decăzut până azi”(pag.136). Referiri substanțiale și pertinente se fac la starea precară a învățământului, a sănătății, a satului din zilele noastre, a economiei românești: „Cum să fii mulțumit când vezi că au trecut aproape 30 de ani de când trăim în democrație și parcă tot batem pasul pe loc, nu înaintăm, nu ne îndreptăm spre limanul pe care l-au visat cei care s-au jertfit în decembrie 1989”(pag.206). Departe de a fi elucidat întreaga problematică a dezbaterilor, încheiem cu un răspuns concludent despre patriotism: „Astăzi, dacă îndrăznești, numai dacă îndrăznești să te pronunți public pentru patriotism, ești numaidecât catalogat drept naționalist, miop față de integrarea europeană și față de noile curente de idei care domină lumea. Trăim întro anormalitate strigătoare la cer”(pag.90). Gest recuperator și integrator, radiografie de mare acuratețe a resorturilor care guvernează un fenomen uman, social, economic și cultural complex, amplul dialog dintre Florin Costinescu și Florentin Popescu mustește de tensiune intelectuală, de eleganță a exprimării, de acuitate a observației, oferindu-ne, într-o inedită viziune multidimensională, un tablou, în tuș cafeniu închis, al dureroaselor maladii ale prezentului. Doi interlocutori de elevată intelectualitate și o carte care se citește pe nerăsuflate.
MIHAI MERTICARU