– interviu cu criticul literar Mircea A. Diaconu, prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava –
Mircea A. Diaconu s-a născut la data de 2 octombrie 1963 în localitate Boroaia județul Suceava. Copilăria și-a petrecut-o în satul Orțești, comuna Drăgănești, județul Neamț unde a absolvit școala primară urmând apoi școala generală în comuna Drăgănești. La Piatra Neamț a urmat liceul de filologie-istorie „Calistrat Hogaș“, în anul 1982 urmând cursurile Facultății de Filologie a Universității “Ștefan cel Mare” din Suceava – specializarea Română-Franceză – facultate pe care o absolvă în anul 1986 cu o lucrare de licență despre Nicolae Breban. Este doctor în filologie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași din anul 1998 cu teza intitulată „Mișcarea Iconar și literatura română din Bucovina între cele două războaie mondiale”, coordonator prof. univ. dr. doc. Constantin Ciopraga. A fost redactor șef al revistei “Bucovina Literară” între anii 1997 și 1998 cât și – din anul 2000 – al „Revistei Academice Meridian critic”. Decan (2008-2012), în prezent prorector al Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava. Dintr-un interviu mai consistent, azi despre istoriile literaturii române.
Ce părere ai despre cele câteva istorii literare apărute până la această oră? Au făcut ele ordinea valorică necesară în literatura română?
– La drept vorbind, toate m-au dezamăgit. Dar există. Unele nu sînt istorii, altele sînt istorii, dar nu sînt istorii literare. Nu ne rămîne decît să avem dicţionare, enciclopedii, antologii sau altceva. Să nu fim însă prea drastici. N-ar rămîne decît să scriu eu, adică să fac eu, o istorie a literaturii. Dar şi dacă aş face o istorie a literaturii, aş fi oare mulţumit? După mine, o istorie ar trebui să îmbine privirea din avion cu coborîrea prin hăţişuri. Să vadă global mişcările mari, fenomenele în devenire, să aibă privirea de ansamblu cu toate articulaţiile şi apoi să propună mişcările de infanterist, care bate cu piciorul orice denivelare, pămîntul umed, moale, lunecos, sau arid, sfărîmicios. Istoricul literar ar trebui să fie deopotrivă, deşi nu neapărat în acelaşi timp, un ofiţer de aviaţie şi un soldat terestru. În plus, ar trebui – ceea ce-şi propune, dar mai mult îşi propune, Nicolae Manolescu – să ştie cam tot ce s-a scris despre fenomene şi despre autori şi să ţină cont de această metamorfoză a receptării. Un autor este ceea ce devine în urma lecturilor succesive. Am spus-o eu însumi scriind despre Creangă, sau şi mai devreme. Nu mai e posibilă lectura inocentă. Aşadar, înregistrarea şi selecţia faptelor ar trebui să fie dublate de povestea receptării lor. Întrebarea este cum să găseşti stilul şi metoda cea mai potrivită pentru a cuprinde toate acestea?! După cum ştii, există atîtea istorii ale literaturii cîţi istorici literari. Iar faptele despre care scriu, în adevărul lor pur, absolut, dacă aşa ceva există, par să fie aceleaşi. Prin urmare – şi asta îndeobşte se uită –, orice istorie a literaturii e un act de creaţie. Recunosc că ar fi, aşa cum văd eu istoria literaturii, o operă capitală, greu de realizat, aproape o utopie. Şi nu e vorba doar de timpul fizic, de munca propriu-zisă, ci de talent, intuiţie, har. Şi-apoi, după ce munceşti o viaţă, vine cineva, oricine, ca mine acum, şi spune că totul scîrţîie. N-am stofă de misionar, nici de om devotat pînă în pînzele albe unei cauze, chiar să implice ea umanitatea însăşi. Nu sînt un luptător. Trebuie să fii făcut pentru faptă. Eu sînt mai degrabă făcut pentru contemplaţie. Şi poate pentru scepticism. Da, recunosc şi ştiu că scriitorii aşteaptă toţi un act de justiţie, o istorie a literaturii completă, formată numai din valori, cu analize substanţiale. Dar ce înseamnă complet şi valoros?! E un pariu la care nu cred c-o să mă înham. La drept vorbind, la un astfel de proiect trebuie să te înhami de tînăr, să ai bine păstrate kilogramele de fişe, să-ţi transformi viaţa într-un traiect pentru operă. Îi fericesc pe cei care sînt devoraţi de un astfel de proiect. Sau, în general, de proiecte, deşi ştiu că nu le este uşor. Ori poate că aceia cu adevărat făcuţi pentru asta simt în devorarea de către proiect marea lor fericire. Cred că aşa şi este. Nu poate să fie altfel. (A consemnat Nicolae SAVA)
