Democrația și logica excluderii
Indubitabil, așa cum au recunoscut deja nu doar reprezentanții presei occidentale, ci și lideri politici europeni ori comentatori avizați, cetățenii României au dat, prin prezența la urne și rezultatul votului din 16 noiembrie, o lecție de democrație. Societatea civilă românească a arătat, astfel, că, din punctul de vedere al democratizării, se află cu cel puțin un pas înaintea politicienilor și a instituțiilor coordonate de aceștia. Pe de o parte, prezența importantă la urne atestă conștientizarea faptului că votul este important și că, prin intermediul acestuia, cetățenii își asumă un activism care, până mai ieri, părea pierdut. Pe de altă parte, faptul că funcția prezidențială a fost câștigată de un cetățean român de etnie germană (în termeni tehnici, deci, „minoritar”), de o altă confesiune religioasă decât cea predominantă și fără a avea o carieră politică dezvoltată la București, în pofida tuturor mesajelor propagandistice care au încercat să-i evidențieze caracterul de „străin”, indică înțelegerea, de către electoratul care i-a acordat votul, a logicii de funcționalitate a democrației.
Această logică este una a includerii, în ideea fundamentală că democrația este un regim de guvernare care marșează pe ideea egalității tuturor cetățenilor atât în ceea ce privește drepturile lor, cât și obligațiile. O democrație sănătoasă își include cetățenii, nu îi exclude pe motivul de a fi „altfel” decât „majoritatea”. Acest principiu democratic este un indicator relevant nu doar în ceea ce privește funcționarea, per ansamblu, a societății democratice, ci și în privința actorilor ce articulează și consolidează spațiul manifestărilor de ordin democratic. Din acest punct de vedere, actori deosebit de importanți pentru funcționalitatea democratică sunt partidele politice, organizații al căror scop este, într-un cadru pluralist, inclusiv acela de a disemina valorile culturii politice participative, o cultură care susține includerea a cât mai mulți cetățeni – indiferent de opțiunile lor ideologice ori religioase, de etnia lor ori de gen – în procesul de luare a deciziilor ce privesc interesul public. Sunt, însă, partidele politice românești cu adevărat democratice?
Este aceasta, cred, o întrebare importantă pentru înțelegerea arhitecturii democratice din spațiul nostru politic. Spre exemplu, după alegerile prezidențiale din acest an, am putut constata că cel mai mare partid politic românesc, PSD, aflat acum la guvernare, optează în continuare pentru o logică nedemocratică. Pentru o logică a excluderii. Nu este atât de important faptul că lideri de marcă ai partidului, precum Mircea Geoană, fost președinte al organizației și candidatul acesteia la prezidențialele din 2009, au fost excluși, cât este important să observăm că acest fapt s-a bazat pe „înfierarea” delictului de opinie. În această campanie s-a tot reiterat spusa din anii 1990 a lui Ion Rațiu (preluată, de fapt, de la Voltaire): „mă voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine”. Aceasta este, aș spune, esența logicii democratice a incluziunii. Or, în cazul PSD, ceea ce funcționează este, în continuare, logica excluziunii, o logică nedemocratică, de natură să mascheze, în fapt, responsabilitatea pentru pierderea alegerilor de către actualul președinte al partidului și, în același timp, premier al României. Pare că, urmare a scrutinului din 2014, după ce că au pierdut, liderii PSD nu au înțeles mare lucru din lecția oferită de electorat. România are nevoie în continuare de partide de stânga, după cum are nevoie de partide de dreapta. Însă, dincolo de o clară articulare ideologică – iar în prezent aceasta lipsește! – a acestor partide, este necesar ca ele să funcționeze în convergență cu logica democratică. Altfel, riscul este acela al menținerii unui clivaj, în continuare vizibil, între orientarea democratică a societății civile și cea nedemocratică a partidelor politice.
Dan Misăilă
