Unul dintre miturile politice vehiculate nu doar de către politicienii semidocţi, atunci când vine vorba despre democraţie, ci şi de către tot felul de „comentatori” şi „analişti”, este acela potrivit căruia „dom’le, democraţia înseamnă să respecţi decizia majorităţii”.
Este vorba, aici, despre o înţelegere reducţionistă şi, în acelaşi timp, absolutamente eronată a funcţionalităţii orga-nizării de tip democratic. Şi asta pentru că, mai cu seamă după ceea ce s-a întâmplat în Germania anului 1933, când naziştii au ajuns la guvernare ca urmare a votului majoritar, această problematică, a „deciziei majorităţii”, a tot fost pusă în discuţie atât din perspectiva teoriei democratice, cât şi din aceea a practicii democraţiei.
De fapt, nici nu este vorba despre „decizia majorităţii” – fie că aceasta vizează votul popular, fie că vizează politicile asumate, să spunem, de majorităţi parlamentare – ci despre principiul în baza căruia aceasta poate fi adoptată, şi anume „principiul majorităţii”. Eroarea identificabilă aici este aceea de a confunda esenţa democraţiei cu aplicarea acestui principiu. Logica demo-cratică, însă, ne indică faptul – verificabil atât prin raportare la teorie, cât şi prin trimitere la concretteţea politicii – că, dacă aplicabilitatea principiului majorităţii reprezintă o con-diţie necesară pentru fun-cţionarea unei democraţii, ea nu este, nici pe departe, şi o condiţie suficientă. Cu alte cuvinte, pentru ca o democraţie să poată exista, una dintre condiţiile fundamentale este recunoaşterea principiului ma-jorităţii, cel care spune că, atunci când, în chestiunile de interes public, nu se ajunge la un consens, se trece la vot, urmând ca minoritatea să se supună votului majoritar. Problema este aceea că, întrucât oamenii sunt failibili şi, deci, pot să greşească, implicit şi majorităţile pot să aibă opţiuni eronate. Aşa cum au avut nemţii, spre exemplu, în Germania anului 1933, când votul lor majoritar a dus nu doar la dispariţia propriei democraţii, ci şi la dispariţia păcii mondiale instaurate ca urmare a primului război, de la începutul căruia s-au împlinit, în 2014, o sută de ani.
Ne aflăm, în România, în faţa unei situaţii similare. S-ar putea ca acest mit al „majorităţii democratice” să devină realitate, o nefastă realitate, de luni, 17 noiembrie, după ce vor fi prezentate rezultatele oficiale ale alegerilor prezidenţiale. Vom avea de-a face, în fapt, cu o tiranie a majorităţii, vom asista, din acel moment, la eroziunea şi chiar, în timp, la dispariţia democraţiei, atâta cât este ea prezentă, măcar în manieră formală, în România aflată la distanţă de 25 de ani de dictatura comunistă. O majoritate care să decidă după chef invocând – ironie a sorţii! – principiile democratice nu înseamnă nimic altceva decât distrugerea democraţiei şi invazia unui populism de factură sud-americană, pus în slujba unei puteri absolutizate, evident, în numele „majorităţii”.
E important să înţelegem că democraţia nu poate însemna, în niciun caz, „domnia cantităţii”, a numărului, şi că limita dintre aplicarea lipsită de nuanţe a principiului majorităţii poate să ducă, oricând, la instaurarea tiraniei majorităţii. Democraţia nu înseamnă „linişte”, pentru că această „linişte” nu va produce decât un adăpost pentru corupţie şi netransparenţă, pentru baroni şi feudalizarea României. Dimpotrivă, democraţia subzistă graţie spiritului critic, graţie controverselor şi dezbaterii, negocierii şi compromisului rezonabil. Dacă duminică vom arăta, prin votul nostru, că n-am înţeles aceste lucruri, vom avea cu toţii ocazia să înţelegem în următorii ani, pe viu, ce înseamnă şi cât rău poate să producă tirania majorităţii.
Prof.univ.dr.
Daniel Şandru
