Teoria numerelor în politică

Abordarea procedurală a politicii democratice spune că aceasta e arta de a reuși să cumulezi cât mai multe voturi. Și aceasta întrucât, după cum spunea unul dintre primii teoreticieni care a studiat o atare problemă, Joseph Schumpeter, democrația ar fi, în sensul său de procedură, acea formă de organizare în care politicienii „aleargă“, fiecare pe culoarul său, pentru a obține cât mai multe voturi din partea alegătorilor. Se impune, deci, legitim, cel care – fie că vorbim de un partid ori de un candidat – reușește să adune opțiuni pe modelul – tradus, la noi, manelistic – „fără număr“. O astfel de perspectivă rezolvă însă numai la modul minimalist chestiunea politicii democratice. Și asta pentru că politica democratică nu implică numai o abordare cantitativă. Cu alte cuvinte, politica democratică nu poate fi, exclusiv, doar o teorie a numerelor, după cum democrația însăși nu poate fi doar o procedură redusă la regulile electorale, la principiul majorității și la calculul matematic al majorităților absolute ori relative.

E-adevărat, asta știm noi, pe plaiul mioritic, deopotrivă politicieni și electori, c-ar însemna democrația. Asta a reținut memoria noastră colectivă din cursul scurt de democrație predat de cei care s-au vânturat prin demnitățile publice, aleși sau numiți, în ultimii 25 ani. Și asta tindem să reproducem în continuare, dincolo de faptul că modificarea des discutată a sistemului electoral ar trebui să aducă noi variabile în ecuația politicii românești.

Să ne uităm, bunăoară, la modul în care discutăm despre candidații la primării sau la Parlamentul României – cutare va rupe, prin plecarea sa din partid, „un număr“ de X voturi; cutare va câștiga sigur în nu’ș ce zonă, pentru că se bazează pe „un număr“ de Y voturi; cutare va asigura succesul partidului său în nu’ș ce circumscripție printr-un „număr“ de Z voturi. În toate aceste contexte, reflectorul politicii se plimbă unilateral de la candidatul ori partidul X, Y sau Z înspre niște „numere“ abstracte. Ceea ce contează nu e că ele indică matematic niște oameni reali, ci numai dacă suma lor indică „mai mult“ sau „mai puțin“.

De 25 ani, sub masca unei democrații șchioape și construite din spectacol, cinismul dă tonul politicii din România. Noi, „numerele“, nu suntem decât ceva impersonal. Numerotați ca niște vite, suntem plimbați de politicieni pe bulevardul promiscuu ale cărui trotuare, de la stânga la dreapta și viceversa, sunt schimbate după cheful, țâfna și interesul personale. Teoria numerelor, aplicată cu succes în politica românească și reafirmată de fiecare dată în pragul alegerilor, fie acestea desfășurate la nivel local ori la nivel național, este non-ideologică. E numită, de către „spin-doctors“, adică de către comunicatorii și marketerii de campanie, „pragmatism politic“. Nu are a face cu principiile și cu o „minima moralia“ care ține nu de etică, ci doar de decență. Și totuși, ea n-ar fi posibilă într-un asemenea grad de extindere – diseminată de politicieni și acceptată tacit de comentatori – dacă noi, ca alegători, nu am accepta acest statut de ființe abstracte.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru