Supraviețuirea, așa cum o văd eu, înseamnă să reușești să treci, să rămâi viu după o catastrofă. Peste 400 de oameni salariați ai centrelor culturale din absolut toate județele țării am fost nevoiți să găsim mijloacele de supraviețuire timp de 10 ani, în perioada 1981-1992. Cum s-a întâmplat? Începând cu 1 ianuarie 1981 centrelor județene pentru conservarea și promovarea culturii populare au trecut pe „autofinanțare“ 100%, adică li s-au sistat bugetarea de la Ministerul Culturii, în subordinea cărora erau aceste instituții. Ne-am trezit cu toții fără bani. Au urmat câteva luni de zile în care salariații nu au mai primit salarii. Singurii salariați de la bugetul statului erau activiștii de la Comitetele de Cultură și Educație Socialistă, de la teatre, biblioteci și muzee. O parte din salariați au plecat în învățământ sau în alte funcții pentru care aveau pregătirea necesară, dat fiind că personalul acestor instituții aveau studii de specialitate, ei nefiind activiști de partid. Ne-am reunit toți directorii de la centrele creației populare și am dezbătut problema. Soluția am găsit-o în „prestările de servicii culturale“ pentru realizarea tuturor activităților din cadrul Festivalului „Cântarea României“. Am fixat și perceput taxe, de la consiliile județene, pentru toate activitățile de jurizare, organizarea fazelor comunale, județene și naționale ale festivalului; pentru pregătirea formațiilor artistice din toate genurile artei interpretative, a concursurilor literare. În tarife erau cuprinse salariile specialiștilor de la centre, cheltuielile de transport, cheltuielile de consultanță, materialele folosite (inclusiv hârtia, creioanele, mapele etc.). Am mai realizat venituri și din contractele de organizare a manifestărilor dedicate unor sărbători naționale sau ale comunităților locale. Toate acestea se realizau pe baza unor proiecte amănunțite care prevedeau modul de desfășurare, scopul, grupul țintă și bugetul realizării acestor manifestări. O parte din bugete au fost realizate prin organizarea de turnee artistice având drept „capete de afiș“ artiștii apreciați la acea vreme. Ca exemplu pot să spun că regretatul Dan Spătaru și Mirabela Dauer au salvat Centrul Cultural al județului Neamț printr-un turneu în județele Neamț, Suceava și Vaslui, turneu prin care s-a realizat bugetul instituție pentru un an întreg.
Pentru lucrătorii din centrele culturale județene și familiile lor „supraviețuirea prin cultură“ a fost o realitate. Și supraviețuirea nu a însemnat nicidecum câștigarea „demnității“ așa cum o prezintă acuma unii activiști de partid care aveau, slavă Domnului, un salariu asigurat din bugetul statului. Noi, cei ce am supraviețuit prin efortul nostru timp de peste 10 ani nu am pus în discuție vreodată „demnitatea supraviețuirii prin cultură“ pentru simplul motiv că demnitatea nu este un produs cultural. Demnitatea ține, după o expresie populară, de cei 7 ani de acasă. Un om de nimic, chiar dacă va fi o viață șef în diferite instituții de cultură, tot un nimic rămâne. Demnitatea nu se câștigă și nu este un privilegiu a unei profesii sau meserii. Cei care încearcă să își spele păcatele apelând la aceste tertipuri interpretative nu fac altceva decât de a se acuza.
C.H. ALUPULUI RUS
