Sunt mândru să fiu român, israelian, evreu și profesionsit (II)

22/03/2019

Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Revenind la anii primei căsătorii: cel mai dureros lucru era că în casa noastră aveai dreptul de a spune ceva doar dacă acel ceva reprezenta mentalitatea israeliană poloneză. Dacă cumva pornește din trecutul tău, din faptul că ești de origine română, imediat începeau reproșuri și comparații, că mentalitatea poloneză este mult mai bună decât cea românească. Așa, că în criza de 40 de ani, când s-a ivit ocazia să fac o schimbare și în circumstanțele revoluției din 1989, la care s-a adăugat și curiozitatea mea personală, m-au dus să încep să caut rădăcinile mele, să văd ce sunt într-adevăr, fără să mă ascund și să încerc să fiu o altă persoană doar pentru că așa este mai bine. Primul pas pe care l-am făcut a fost să vizitez România și să ajung în locurile unde s-au născut părinții mei. Nu pot uita ce împlinit, bucuros și fericit m-am simțit în această călătorie. Parcă m-am întors la copilăria mea! Mâncărurile semănau cu mesele pe care mama și bunica le pregăteau zilnic și vineri seara, când așteptam Sabatul. Aceeași deschidere cu care am fost întâmpinat în familiile pe care le-am vizitat, îmi amintea cum vecinii nostri intrau la noi acasă fără să bată la ușă, cereau ceva și plecau. Pe când, în perioada primei căsnicii în care adoptasem o altă mentalitate, rar se întâmpla să vină cineva la noi acasă fără să fi fost dinainte invitat. Dintr-o plăcere gastronomică și de mentalitate , am hotărât, încet-încet să mă stabilesc în România și să-mi creez viața principală aici și viața secundară să rămână în Israel. Prim meseria mea, am reușit să mă adaptez și să fac față. Dar, dacă acolo, în Israel simțeam că nu sunt acceptat în totalitate și în sufletul meu nu am simțit o integrare totală, aici în România sentimentul a fost la fel, doar că invers. La ce mă refer? Aparent, m-am integrat, dar, în sufletul meu rămăsesem cu ideea că totuși, nu aparțin acestei mentalități. Așa mi-au dat de înțeles oamenii cu care am intrat în contact, și așa am simțit și eu. Când spun invers, mă refer la faptul că, dacă acolo mă simțeam în inferioritate, aici mi-au dat sentimentul de superioritate. Dar ce contează superior-inferior dacă, la urma, urmei, nu te simți integrat în totalitate? Aici, în România, trebuia să lupt pentru a demontra unei mari părți de oameni că nu am venit pentru interese de securitate, și nu sunt sub o mască a unui serviciu foarte puternic din străinătate. Doi: am fost nevoit să mă lupt cu suspiciunile că diplomele mele sunt false, sunt adevărate, și că mii de oameni care au fost tratați la mine știu lucrul acesta pe pielea lor. Trei: m-am simțit înstrăinat când stăteam la coadă să cumpăr un covrig, o persoană care m-a cunoscut de la emisiunile mele la TV, a început să țipe și să mă ia la bătaie din cauza apartenenței mele religioase. Să nu spun de câte ori am primit scrisori de amenințări să plec de aici, pentru că nu e țara mea. Dar, încă nu mi-am dat explicații profunde despre ce se întâmplă cu mine, de ce caut problemele de identitate și de ce nu pot o data pentru totdeauna să mă integrez și să creez o unitate distinctă: ori să rămân în România, ori să plec în Israel. Dacă ar fi să rămân în România (această posibilitate este mai sigură), nu pot să-mi schimb religia așa cum mi-a sugerat un cunoscut preot din Piatra Neamț. Și dacă schimbam religia, tot nu s-ar fi schimbat nimic! Nu pot nici dacă vor trece încă 50 de ani, să îi conving pe toți românii că am venit aici cu mare încredere și cu o iubire devărată față de țara în care s-au născut părinții mei, că eu nu sunt agentul Mosadului și, bineînțeles, că nu sunt un prefăcut ori un șantajist (dacă și vecinul meu din acea scară a putut să spună unui client să nu intre la mine pentru că sunt un mare șantajst, atunci ce să spun despre cei care nu mă cunosc deloc?).

Lasa un comentariu