Scrisorile vor fi expediate până pe data de 21 februarie, pe adresa Casei Culturii „Ion Creangă“ sau depuse direct în Cutia Dragobeților, pentru ambele variante utilizându-se textul „Pentru Concurs «De Dragobete îți scriu…»“. Regulamentul mai prevede ca toate scrisorile (parfumate, sau nu) să aibă obligatoriu „Expeditor“ și „Destinatar“, chiar dacă se vor utiliza nume fictive.
Organizatorii vor acorda 3 premii (I/300 lei, II/200 lei, III/100 lei) pentru scrisorile care întrunesc, deopotrivă, următoarele condiții: respectă tema, respectă regulamentul și demonstrează creativitate. De asemenea, vor fi acordate premii din partea sponsorilor pentru „Originalitate“, „Destinatar surprins“ (invitat la eveniment fără să știe că va primi o scrisoare de dragoste) și „Popularitate“. Organizatorii își rezervă dreptul de a putea citi scrisorile în public și de a le păstra la arhiva Fundației Culturale „Ion Creangă“ din Târgu Neamț.
Dragobetele, în credința populară
Sărbătoarea Dragobetelui are rădăcini foarte vechi în tradiția poporului român. În vechime, se considera că Dragobetele, numit și Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, era un fecior chipeș și puternic, care aducea iubirea în casă și în suflet.
Regretata folcloristă Irina Nicolau, fostă directoare a Muzeului Țăranului Român, sublinia, în „Ghidul sărbătorilor românești“ (Humanitas, 1998): „Deși este o sărbătoare cu dată fixă, există variante zonale care se petrec la date diferite. I se spune Cap de Primăvară. Nu se prea știe cine este acest Dragobete. În unele legende apare ca fiu al Babei Dochia, în altele are calitatea de cumnat al lui Lăzărică cel mort din dor de plăcinte. Oricum, este tânăr și, fiind tânăr, este protectorul dragostei și al îndrăgostiților. Un fel de Sfântul Valentin. A fost comparat cu Eros și Cupidon. De Dragobete se împerechează păsările și se pun să facă cuib. Fetele și băieții merg la pădure să culeagă ghiocei și să adune apă din zăpada netopită“.
Bătrânii credeau că Dragobetele inspiră femeilor și fetelor încredere și dragoste curată, ajutându-le să-și găsească ursitul. De aceea, în această zi, fetele și băieții din satele românești se îmbrăcau în haine de sărbătoare și, dacă vremea era bună, se adunau în cete, ieșind în luncă sau la pădure. Fetele culegeau flori de primăvară, în special ghiocei, iar băieții adunau lemne pentru foc. Pentru a fi mai frumoase și mai drăgăstoase, fetele se spălau pe față cu apă de ploaie sau de izvor, apoi se întâlneau cu băieții făcând un foc din vreascurile aduse de aceștia. În jurul prânzului, coborau în goană spre sat, fiecare băiat fugărind fata pe care o plăcea. Dacă o prindea, se pecetluia între cei doi logodna.
Fetele punea florile culese în această zi la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, găseau și fragi înfloriți, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Flori de fragă/ Din luna lui Faur/ La toata lumea să fiu dragă/ Urâciunile să le desparți“.
Etnologul și folcloristul Simeon Florea Marian consideră, în studiul său „Sărbătorile la români“, că Dragobetele era „o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere. Cu toții aveau credința nestrămutată că, dacă țin această sărbătoare, vor avea partea de dragoste, vor fi îndrăgostiți pe toată durata acelui an, interval în care vor fi îndrăgiți și iubiți de toată lumea“.
Irina NASTASIU