Zilele trecute, o studentă în Medicină, Alexandra Dinică, a scris pe bolgul său (alexandramariadinica.wordpress.com) o tulburătoare scrisoare, adresată unui pacient imaginar. Adresată, de fapt, oricăruia dintre cei care, date fiind problemele medicale, au trecut prin contactul cu sistemul românesc, ca și celor cărora lucrul acesta li se va întâmpla. Știm cu toții că, atunci când vine vorba despre sistemul medical din România, subiectul principal al discuției este „șpaga“. Un subiect construit, în principal, de televiziuni, al căror interes, de neînțeles pe fond, de înțeles însă doar în termenii sfântului „rating“, un subiect de natură să oblitereze problema cu adevărat importantă a sistemului, și anume crasa sa subfinanțare. Or, tocmai asta relevă studenta Alexandra Dinică în strigătul său de disperare, transformat într-o scrisoare adresată tuturor, de la pacienți până la decidenții politici și până la noi, cetățenii obișnuiți. Oricine citește acest text nu are cum să nu realizeze că renumita „șpagă“ luată de către medici este, în esență, doar un efect, creator de cerc vicios, a cauzei subfinanțării. Pregătirea unui viitor medic înseamnă ani și bani, foarte mulți bani, investiți, în principal, de către statul român, cel care asigură așa-numita „educație gratuită“ prevăzută de Constituție, dar și de părinți, care trebuie să suplinească bugetele de studii ale copiilor lor până la terminarea unei universități. În cazul studiilor medicale, este vorba despre 6 ani, după care urmează cei de rezidențiat – ceea ce implică alte costuri, pentru că salariul unui medic rezident este mizerabil –, pentru ca abia apoi să se poată vorbi despre un medic complet specializat. În scrisoarea sa, Alexandra Dinică povestește despre o pacientă care i-a îndesat, efectiv, banii în buzunar, urmare a actului medical, bani pe care, așadar, nu i-a putut refuza în cele din urmă și din care, imediat, a cumpărat mănuși sterile și branule pentru sala de operație. Se poate numi, asta, „șpagă“, sau e o cale de a duce discuția spre adevărata problemă, aceea a subfinanțării, inclusiv în ceea ce privește salariile medicilor?
Ceea ce mi se pare îngrijorător este faptul că, pe fondul acestei subfinanțări, cumulat cu cel al degradării sistemului educațional românesc – ceea ce-i face pe cei mai buni dintre tineri ca, după liceu, să opteze pentru facultăți din străinătate – vom ajunge ca, peste vreo 20 de ani, să fim complet lipsiți de specialiști aici, în țară, fie că vorbim despre medici, fie că-i avem în vedere pe ingineri. Alexandra însăși lasă a se înțelege, în scrisoarea sa, că aceasta e tendința. Cei care nu au plecat imediat după bacalaureat, deși fiind foarte buni, și au optat pentru a se pregăti aici, vor pleca mai încolo. E deja un curent teribil între medicii tineri, care știu că singura formulă de supraviețuire în sistemul medical din România este să replice fenomenul „șpăgii“, acela de a-și găsi slujbe foarte bine plătite în spitalele din străinătate. Sigur că tabloul acesta mediatic, în care medicii sunt scoși pe ecrane în cătușe, e creator de spectacol și de rating. Dar nici spectacolele, nici ratingul nu rezolva problema de fond, aceea că, dincolo de medici care, încălcând cu bună știință jurământul lui Hipocrate, condiționează conștient actul medical, există și medici onești, obligați fie să accepte transformarea în rotițe ale acestui mecanism, fie să plece, pentru a-și respecta demnitatea și pentru a putea munci în condiții în care nici traiul decent, nici onestitatea nu le sunt puse sub semnul întrebării.
Dan Misăilă
