Dintre rozătoarele dăunătoare, cel mai periculos şi cel mai duşmănit este şobolanul. În dicţionare, acest animal, dispreţuit şi, totodată, temut, apare definit ca „rozător dăunător din familia muridelor… omnivor, produce pagube şi transmite boli infecţioase”. I se mai zice în popor şi guzgan, iar numele ştiinţific al variantei care populează aşezările umane sună latineşte „rattus rattus”.
E de presupus că, dincolo de ură şi de dispreţ, şobolanul a dat naştere, prin inteligenţa şi comportamentului său, la un soi de invidie, odată ce un popor vechi, cum este cel chinezesc, i-a oferit un an din calendarul ciclic inventat la soare – răsare. De bună seamă, avem de-a face cu un respect relativ, căci şobolanii constituie o adevărată delicatesă în bucătăria tradiţională a chitailor. S-ar putea însă ca preferinţa lor pentru friptura de rattus rattus să coboare din totemism: păpând cărniţa fragedă(?), ei vin în contact cu străbunul lor totemic şi prind puteri miraculoase.
Europenii au făcut, de asemenea, cunoştinţă cu carnea rozătorului, în vremi de foamete, cum a fost în Parisul anului 1871.
Despre experienţe româneşti în acest sens – culinar – nu am ştire. Ceea ce mă miră este însă, în filmele cu desene animate şi nu numai, apariţia unui personaj înţelept şi iubitor de oameni, ŞOBOLANUL!
De unde până unde respectul şi dragostea cineaştilor pentru acest animal dezgustător şi periculos, oricât de inteligent s-ar arăta el? NU CUMVA UITĂM CĂ, DE FAPT, INTELIGENŢA ŞOBOLANULUI ESTE O ARMĂ IMPOTRIVA NOASTRĂ, A OAMENILOR ? Nu cumva uităm că, de nu ar fi stârpit de om prin toate mijloacele de care specia noastră dispune, într-un timp scurt, Terra ar deveni, nu planeta maimuţelor, ci a şobolanilor?
Comportamentul rozătorului care aduce ciuma, între alte necazuri şi urgii, a fost studiat cu atenţie de unii dintre oamenii decişi a face avere sau carieră sau şi una şi alta, şi imitat cu dexteritate şi cu rezultate spectaculoase. Pe când animalul este doar inteligent, adică ştie să folosească foarte bine experienţa sa într-o situaţie nouă şi s-o rezolve cu succes, omul are deşteptăciune, ceea ce nu-i tot una cu inteligenţa, calitate psihică în stare a-l transforma într-o fiară, pe cât de perfidă, pe atât de eficientă şi de periculoasă.
Ca şi rozătorul, şobolanul uman preferă întunericul, căile subterane, amişunatul invizibil şi atacul la caşcavalul altuia/altora. Mereu înfometat, nu are scrupule, milă sau credinţă în ceva sfânt. Dumnezeul lui este burdăhanul; toată dragostea de care uneori este în stare se revarsă asupra descendenţilor, pe care i-ar dori superşobolani; dar, dacă îl înghesuie nevoia, îşi devorează prăsila, pretextând că apără nişte idealuri înalte, ca nu cumva să i se zărească coada lungă şi solzoasă pe sub pardesiul de stofă englezească, meşterit de maeştrii cântăreţi din Italia. Ei se călăuzesc după principiul străbun ”de Nastasă nici nu-mi pasă, de Nechita nici atâta !”.
Îmi spunea deunăzi vecinul meu din deal, Candide, că iar s-au înmulţit şobolanii şi-i pericol de trichineloză porcină . Pentru asemenea situaţii există substanţe deratizatoare. Da’ cu ceilalţi ce facem ???
Mihai Emilian MANCAȘ