SINDROMUL “FATA LUI TATA“ (I)

02/05/2019

* Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Am primit, în această săptămână, o scrisoare de la un bărbat care mi-a cerut sfatul într-o problemă. Scrisoarea a fost atât de interesantă și importantă pentru cititorii mei, că am hotărât s-o public. Bineînțeles că i-am cerut voie și că am schimbat câteva detalii, ca să nu poată să fie identificat.

“Cu mulți ani în urmă, am cunoscut o fată pe care am plăcut-o și m-a plăcut și ea pe mine. Eram atunci într-un fel de intersecție în viață, hotărâsem să trăiesc singur, fără familia mea. Am simțit că serviciul meu și contactul cu oamenii îmi priesc foarte mult și îmi oferă satisfacții profesionale și personale. Eram atunci pe la mijlocul vieții și aveam un sentiment de libertate și o stare de progres. Vorbind de sexul opus, pot să spun că nu m-am călugărit dar nici nu am pus pe primul loc relația cu vreo femeie. Până într-o zi, când o femeie a intrat la mine la serviciu și a fost încântată să vadă și să învețe ce este profesia mea. Nu doar că nu m-am opus, ci am luat această propunere în registru personal și am invitat-o să ieșim, să discutăm. Discuțiile s-au aprofundat din întâlnire în întâlnire. Dar, într-o zi când stăteam de vorbă cu ea și voiam să o cunosc un pic mai bine, spre surpriza mea a reieșit că pentru acea femeie, cu toate că ar fi putut să aibă relații intime și personale profunde, pe primul loc în viață era tatăl.

Într-un fel, m-a mulțumit această concluzie, pentru că m-a făcut să opresc cucerirea sentimentală și să mă depărtez un pic de ea, pentru că simțeam că noi doi nu vom putea supraviețui împreună, deoarece  există pentru ea un om mai important decât mine. Însă ea nu s-a lăsat în plasa deciziei mele, și, cu cât vedea că eu mă îndepărtez, ea se ambitiona și mai tare, lucru care a început să-mi placă, mai ales că mă simțeam într-un fel, ocrotit din partea ei, se comporta cu mine ca o mama, lucru, care de asemenea, aveam nevoie, și știam că relația între tatăl ei și mama ei e atât de bună, că nu există nici un risc pe termen imediat să fiu respins și să pierd o posibilă luptă cu tatăl ei.

După o perioadă de câteva luni, s-a mutat la mine și relația noastră a devenit mai puternică, mai ales că simțeam, atunci când  mergeam la ea acasă, că există un conflict puternic între ea și mama ei, pe dominanță și control, fiecare din ele voia să afișeze o dominanță față de casă și față de tatăl ei. Tatăl care a ales să joace pasiv, dar clar, mai mult spre mama decât spre ea. Aprecierea acestei femei față mine și activitățile mele a crescut cu timpul. S-a implicat mai mult în activitățile mele, a învățat în mod separat și special despre meseria pe care o practic și mergea cu mine la toate conferințele și întâlnirile la care eu participam. Eu, ca semn de mulțumire față de ea, mi-am restrâns activitățile publice și m-am dăruit mai mult casei și ei. Nu pot să spun că nu simțeam din când în când un sentiment de vinovăție și de frustrare că sunt mai puțin căutat în lumea publică în care mă învârteam. Dar, am simțit un sentiment de relaxare, de stabilitate mai puternică, acela de a fi cu ea și nu a fi singur. Acesta a fost și motivul când mi-a zis că nu poate trăi cu mine când sunt rupt în două și că trebuie să iau o decizie și, într-adevăr, am luat-o. Am rămas numai cu ea. Drept mulțumire și de bunăvoință, în încercarea de mă gîndi la ea și mai mult, am hotărât să facem un copil împreună. Decizie care m-a frământat, multe nopți și multe zile, pînă am pus punct oricărei dileme: vom avea un copil!

Știam că venirea unui copil în lume are avantaje și dezavantaje. Dar, faptul că noi doi am vrut și am fost foarte activi apoi, în creșterea copilului, a dus-o pe doamna mea la acceptarea faptului că totul merge spre bine.

Fiecare din noi a pus accent pe profesie și aveam și timp să punem accent și pe familie, pe noi și pe copilul nostru.

Dacă relația tensionată între doamna mea și părinții ei se manifesta înainte de a mă cunoaște pe mine, eu am reușit să mai calmez spiritele, să le dau părinților ei o încredere mai mare în fata lor. Relațiile s-au îmbunătățit radical.

Drept mulțumire, părinții ei, care moșteniseră un teren într-o zonă bună, s-au hotărât să facă o casă mai mare, împărțită în două: un spațiu pentru ei, mai mare, și unul mai mic, pentru noi, familia mai tânără. Ca o persoană care aniticipez ce se poate întâmpla, nu mi-a venit nici un moment gândul că acest lucru poate înrăutăți situația. Mă gîndeam doar la viitorul apropiat, când casa abia se construise. Pe de altă parte, eram sigur că o să-mi conving soția că o să ne mutăm în alt oraș și altă țară și o să-i ofer condiții bune de trai. Am găsit și alte case frumoase și în zona noastră, dar am simțit că ea nu vrea. Tot timpul refuza, nu avea deschidere spre a cumpăra noi o casă, ca o familie, ca un nucleu separat, în care să locuim. Nu știam că pentru ea era foarte  important că s-a gândit că într-o zi, vom trăi noi în casa pe care părinții ei abia o făcuseră.

Destinul, din păcate, joacă un rol foarte mare în viața unui om. Cu câțiva ani în urmă, se îmbolnăvește mama ei, de o boală gravă. Trei ani a dus-o, până într-o zi, când a cedat. Din acel moment, într-o manieră aproape ascunsă, încep să simt schimbări permanente în comportamentul soției mele în sensul de a merge spre un alt drum: anume de a se muta la tatăl ei, de a se apropia tacit dar foarte clar, de el.

Dintr-o data, m-am trezit că îmi spune că nu mai dorește să plecăm în vacanțe și în străinătate sau vacanțe de sărbători. Ea vrea să fie mai aproape de casă și de tatăl ei. Dacă înainte, ideea de a ne muta în altă țară sau alt oraș, de a merge mai departe și mai mult, era viabilă între noi, acum aproape că nu mai există în exprimările ei.

Am hotărât că cel mai bine este să avem o discuție, să văd unde bate vântul și ce putem face. Pretextele ei erau pe marginea aceluiași subiect: tata este singur, trebuie să-l ajutăm, își dorește să petreacă timpul și sărbătorile cu tatăl ei mai mult, că trebuie să meargă la cimitir… toate sunt adevărate și corecte, dar eu simt că femeia pe care am cunoscut-o cu mulți ani în urmă nu mai este aceeași persoană. Simt că am pierdut farmecul meu personal și profesional, am pierdut autoritatea și că tot ce a făcut ea a fost un efort pentru ea, dar insuficient. Nu se simțea atât de bine.