Vasile cel Mare (330-379)
Grigorie Teologul (330-390)
Ioan Gură de Aur (344-407)
Din Hristos “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1,9), în cursul vremii, în diferite colțuri ale pământului,s-au aprins alte și alte luminițe, lumini, stele și luceferi.Aceste lumini prelungesc peste timpuri și locuri prezența vie a lui Hristos peste veacuri.
Iisus Hristos este Evanghelia ~nsăși, care se adresează întregului neam omenesc.
Sfinții sunt întrupări ale Evangheliei. Sfinții sunt evangheliile practice izvorâte din Evanghelia Hristos.
Sărbătoarea celor trei sfinți ierarhi ne oferă prilejul de a constata faptul că oricare ar fi fost aspectul evanghelic pe care-l accentuează mai tare unul sau altul dintre cei trei sfinti, fiecare dintre ei au ținut strâns unite cele două fețe ale Evangheliei: credința si trăirea ei , iar aceste două lucruri le-au considerat ca absolut necesare.
Cercetându-le viața, așa cum au descris-o cei ce au fost mai aproape de ei în timp, fără îndoială că acela care întrupează tipul sfântului gânditor-combatant (luptător) este Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarh al Constantinopolului.
Inteligenta sa scrutează adevărul și dacă cineva îl contestă, Sf.Ioan nu-l va apăra numai cu pana, el este alt temperament, dinamic, activ, în stare să moară pentru Adevărul suprem , care este Bunul Dumnezeu. El nu va scrie numai pentru a-l apăra, ci va cuvânta si va zgudui coroane pentru triumful adevărului.
Dumnezeu i-a dat Sfântului Ioan o gură, însă o Gură de Aur, care atunci când este chemată să apere adevărul , dragostea si curăția moravurilor, va arunca fulgere și în capetele apărate cu coroane de aur.
Sfântul Ioan nu este sfânt numai în credință, în convingere, în filosofie, ci este sfânt și în consecințele ei, în viață.
Sfântul Ioan nu este ortodox în credință si eretic în viață. Credința și viața lui de fiecare clipă este sfântă .
Adevărul trebuie să rodească fapte adevărate și oameni adevărați, adică sfinți. Rodul adevărului la Sf.Ioan a fost marea luptă pe care a purtat-o , cu un curaj extraordinar, până la sfârșitul vieții.
Alt chip al sfinților întrupează Sfântul Grigorie, episcop de Nazian (în Turcia de azi) și arhiepiscop al Constantinopolului , pe vremea sinodului doi ecumenic din 381.
Fire profund meditativă, marile adevăruri exercită asupra sufletului său o vrajă atât de mare încăt este stăpânit de ele în înțelesul strâns al cuvântului. Sfântul Grigore se dovedește a fi un abil mânuitor al speculației; pentru el, lumea lui Dumnezeu este totul; lumea noastră n-are asupra lui nici o priză, or, mai bine-zis, sufletul lui nu este înzestrat cu antenele vieții practice.
Si el, ca și ceilalți sfinți, este chemat să conducă sufletele creștine spre Dumnezeu, însă, deoarece Dumnezeu i-a dat darul de a se cunoaște pe sine, iar el a fost sincer față de acestă cunoaștere, din care a tras consecințele, scaunul episcopal din Sosima nu l-a primit; iar din scaunul patriarhal din Constantinopol, confirmat de sinodul doi ecumenic (381) și recunoscut și de însuși împăratul Teodosie (380) , a renunțat mai înainte de a trece un an.
Sfântul Grigorie întrupează în sfințenie tipul contemplativ, tipul mistic al sfântului.
Sfântul Vasile – arhiepiscop al Cezareei Capadochiei (în Turcia de astăzi) este o personalitate care îmbină în sine, în chip egal, atât aspectul speculativ, meditativ sau conteplativ al al sfințeniei, întâlnit la ceilalți doi sfinți, cât și aspectul practic al ei.
Sfântul Vasile realizează tipul sfântului organizator, deopotrivă de bun mânuitor al ideilor, al lucrurilor si al oamenilor.
Ordinea pe care o știe, pe care o descoperă în lumea adevărurilor teoretice, o traduce înrolată în viața practică ; această notă distinctivă a vieții sale se remarcă chiar de la început.
El incă iubește pustia, reculegerea, meditația, si toate acestea caută să le recomande și altora; el arată fraților săi care cauta cărările desăvârșirii, că ordinea este elementul esențial nu numai în viața fizică, ci și în viața morală și că desăvârșirea, sfințenia, pe cât este de ușurată celor care duc viața ascetică și contemplativă în comun, tot pe atât este de îngreunată dacă lipsește norma comună a sfințeniei.
Câtă pătrundere a avut Sf.Vasile în această privință o arată “Regulamentele sale călugărești”, care, și după doisprezece veacuri, creează sfinți cu aceeași ușurință, ca în cea dintâi zi a vieții lor.
Sfântul Vasile este un mare învățat, Dascăl mare al lumii – ca si ceilalți doi ; însă dacă Sf. Ioan este dascăl și luptător, Sf.Grigorie , Dascăl și contemplativ, Sf.Vasile nu este numai un mare dascăl al lumii, ci este si mare luptător, mare contemplativ și mare conducător de suflete; Sf. Ioan este tumultos, dinamic, Sf.Grigorie este calm, liniștit iar Sf.Vasile ține cumpăna între atitudini – în aparență contrare, și cu toate aceste deosebiri de temperament, înclinări, aptitudini și virtuți, fiecare dintre ei a realizat în persoana lor chipul Sfântului, după eternul model al Mântuitorului Hristos.
Cum au reușit?
Pentru că nu au încercat să separe în două compartimente deosebite, n-au izolat adevărurile credinței de viața ce a de toate zilele.
Pentru ei credința nu a fost un geamantan de cunoștințe, o sumă de adevăruri pe care dacă le-ai învățat , ai terminat cu el, ci din contră, le-ai învățat ca să ai pururea în fața ochilor norma activității tale. Așadar sfințindu-te pe tine , vei sfinți și pe alții.
Astfel au procedat cei trei sfinți ierarhi; ei au început să reformeze lumea, adică să o sacralizeze cu propria lor persoană, întâi au gustat ei însuși sfințenia și apoi au început să o arate, prin viața și prin învățătura lor, și altora.
Fără voie, privirea ni se îndreaptă, după contemplarea acestor culmi ale sfințeniei, spre lumea în care ne zbatem noi. Ceea ce ne izbește mai tare este contrastul prăpăstios dintre atitudinea noastră față de credință și aceea a sfinților.
Sfântul își găsește în credință motivul acțiunii și tot în credință își găsește norma vieții sale întregi.
{i noi avem credință tot atât de adevărată , tot atât de sfântă ca și cei trei mari sfinți, deoarece credința este darul lui Dumnezeu. Si cu toate acestea, noi suntem departe de sfințenie. De ce? Greșeala constă în faptul că noi am izolat credința de viață!
Nu numai că nu o traducem în viață, dar de multe ori ne jenăm de ea, ne lepădăm de ea în fața oamenilor și aceasta este o trădare pe față a lui Hristos.
Cei trei mari sfinți ierarhi au fost tot timpul lumină din Lumina lui Hristos, și în credință , și în viață!
Să-i urmăm și noi, cum ei l-au urmat pe Iisus Hristos, iubindu-L cu jertfelnicie și pe Bunul Dumnezeu și pe aproapele.
Preot Prof. Dumitru Chițimuș