La 21 mai, Biserica creştină sărbătoreşte pe Sfinţii Împăraţi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena. Sfântul Constantin s-a născut în anul 280, în localitatea Nis din actuala Serbie. A fost fiul lui Constanţiu Chlor, cezarul ales de împăratul Maximilian pentru a-i urma la tron. Trebuie spus faptul că, pentru a conduce mai uşor imperiul, Diocleţian a împărţit puterea cu un vechi camarad de arme, Maximian. Diocleţian a oprit pentru sine partea de răsărit, iar partea de apus a imperiului a încredinţat-o lui Maximian. Cei doi împăraţi şi-au luat câte un ajutor care, la retragerea lor, trebuia să le urmeze la tron. Diocleţian a asociat pe ginerele său, Galeriu, iar Maximian – pe Constanţiu Chlor.
La retragerea lui Diocleţian şi Maximian, în anul 305, cei doi cezari au devenit împăraţi şi şi-au luat ca ajutoare şi succesori: Galeriu, pe nepotul său Maximioan Daia, iar Constanţiu Chlor, pe Flavius Sever. În anul următor însă, Constanţiu Chlor se îmbolnăveşte şi cheamă la sine din Orient pe fiul său Constantin. Constanţiu moare în acelaşi an, iar armata îl proclamă împărat pe Constantin. Dar acesta nu este recunoscut de către ceilalţi împăraţi. Mai mult, alături de Galeriu, Maximian, Constantin şi Flavius Sever, se mai proclamă împărat Maxenţiu, fiul fostului împărat Maximian, iar mai târziu, Liciniu. Cea mai grea luptă pentru apărarea tronului a dus-o împotriva lui Maxenţiu în anul 312, în apropierea Romei.
În mare tensiune fiind, ne spune istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea că împăratul Constantin i s-a destăinuit sub jurământ că în preajma bătăliei decisive a văzut pe cer, deasupra soarelui, ziua în amiaza mare, o cruce strălucitoare având inscripţia „in hoc signo vinces” (in acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Iisus Hristos purtând în mână o cruce şi Care i-a spus să imprime acest semn pe steagurile sale. El se trezeşte, împlineşte porunca şi porneşte la luptă. Cu toate că nu avea decât 20.000 de ostaşi împotriva celor 150.000 ai adversarului, victoria este de partea lui.
Din acest moment, Constantin hotărăşte o schimbare fundamentală în viaţa imperiului. Prin decretul de la Milano, în anul 313, dă libertate deplină Bisericii creştine, interzice serbările şi ceremoniile cu manifestări imorale sau sângeroase, generalizează îinerea Duminicii, oferă edificiile imperiale din Roma pentru Biserica Creştină a Romei.
În imperiu rămăseseră doar doi împăraţi, Constantin şi Liciniu. Dar Liciniu îi persecuta din nou pe creştini, iar Constantin este din nou nevoit să pornească la luptă, pe care o va câştiga în anul 324. De acum va rămâne singurul împărat în imperiul roman până la moartea sa, care a survenit în anul 337, după ce cu puţin timp primise botezul creştin de la episcopul istoric Eusebiu.
Două sunt preocupările sale principale: promovarea credinţei creştine şi a dreptăţii. Împăratul Constantin intervine şi ajută episcopi să se adune în primul Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325, pentru apărarea şi formularea dreptei credinţe în Iisus Hristos. Paralel cu ajutorul acordat Bisericii, a luat măsuri de ajutor pentru săraci, orfani, văduve, bolnavi; a înlesnit eliberarea sclavilor şi a uşurat situaţia captivilor; a interzis luptele de gladiatori, răstignirea şi stigmatizarea cu fierul înroşit în foc; a modificat în spirit creştin legislaţia privitoare la căsătorie.
În toate acţiunile, împăratul a fost secondat de mama sa, Elena. Şi nu putea fi altfel; aceea care fusese ea însăşi victimă a nedreptăţilor sociale din vremea ei, aceea va fi fost inspiratoarea ideii de dreptate, de apărare a familiei şi a iubirii de semeni. În anul 306, când legiunile britanice îl aclamă pe Constantin „Augustus”, îndată o cheamă lângă el pe mama sa Elena, căreia îi dă titlul de „Nobilissima Femina” – Doamna prea Nobilă. După ce va deveni, în anul 324, „totius orbis imperator” (împărat al întregului pământ), va primi cea mai înaltă onoare la care putea aspira o femeie – titlul de „Augusta”.
Sfânta Elena, evlavioasă şi statornică în credinţă, a ştiut să insufle fiului său respectul de Hristos şi religia creştină. A ctitorit câteva biserici în noua capitală Constantinopol, a organizat mai multe pelerinaje la locurile sfinte; de numele ei se leagă şi aflarea lemnului Sfintei Cruci, construirea de biserici la Bethleem, pe Muntele Măslinilor, pe Golgota, la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Ultimii ani (326 – 330) şi i-a petrecut în Ţara Sfântp, unde a şi murit. Au fost bătute monede spre cinstirea ei şi a fost înmormântată la Roma.
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au fost asemănaţi cu Sfinţii Apostoli. Sfântul Constantin, întocmai ca şi Saul (mai apoi Sfântul Pavel-Paul) pe drumul Damascului, s-a învrednicit în momentul de mare cumpănă al vieţii lui să i se arate Mântuitorul Însuşi şi să-l conducă spre Adevăr. Întocmai ca şi Saul, Constantin devine un om nou, în felul lui un apostol, deschizând, alături de mama sa, Sfânta Elena, o nouă eră creştină, de nou misionarism, de linişte şi prosperitate pentru Biserica Mântuitorului Hristos.
Preot profesor Dumitru CHIŢIMUŞ