Numele de Ilie vine din limba ebraică “Eliyyah”, adică Dumnezeul meu este Ihave, adică Dumnezeu este Cel ce este. Creştinismul a preluat acest nume cu respect, traducându-l în greacă şi latină prin Helias şi Elias. În româneşte are multe variante : Ilie, Elie, Ilia, Ilieş, Iliaş, Ilioiu, Ilioaia şi mai nou Eliade şi Eliana.
Sfântul Ilie îşi desfăşoară activitatea în Israel, pe timpul regelui Ahab şi a reginei Isabela (874-853). Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, datorită reginei Isabela, de origine feniciană, care de la început a favorizat cultul lui Baal, Sfântul Ilie şi-a asumat riscul şi s-a prezentat în faţa regelui Ahab şi a anunţat o perioadă de 3 ani şi jumătate de secetă, drept pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru necredinţă.
Pentru a dovedi falsitatea idolilor şi puterea Adevăratului Dumnezeu, Sfântul Ilie convoacă pe muntele Carmel în Israel pe regele Ahab şi pe delegaţiile din toate triburile lui Israel, ca să participe la o probă a focului. A zis Sfântul Ilie către popor: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele ? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-L pe El…”
Proorocii lui Baal au pregătit primii altarul şi au început să strige către cer, dar nu a fost nici un glas, nici un răspuns, nici auzire. Apoi Sfântul Ilie pregăteşte şi el un altar. Peste el a pus lemne, iar deasupra, viţelul înjunghiat. Împrejurul altarului a săpat un şanţ, ca de două măsuri de sămânţă. Apoi a poruncit să umple 4 vase cu apă şi să toarne peste jertfă, o dată, de două ori, până la a treia oară, încât tot jertfelnicul s-a udat şi şanţul dimprejur s-a umplut cu apă până sus.
La urmă s-a rugat Sfântul Ilie, zicând: ”Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu Singur eşti Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău!”{i s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit toate: jertfa, pietrele, apa, încât tot poporul căzând la pământ a strigat :”Domnul este Dumnezeu!”. Poporul, entuziasmat, a îndepărtat pe slujitorii cultului păgân şi a reînoit legământul de credinţă faţă de Iahve.
Sfântul Ilie considera că a sosit ceasul triumfului definitiv, dar nu peste mult s-a văzut nevoit să fugă în pustiu- spre Muntele Horeb din Sinai – pentru a scăpa de furia Izabelei. Dar, un înger al lui Dumnezeu îl încurajează , apoi îi apre însuşi Dumnezeu, într-o adiere lină, şi îi redă curajul neînfricat de altădată. Sfântul Ilie a înţeles că Dumnezeu nu realizează triumful binelui prin gesturi spectaculoase, dar lucrează cu îndelungată răbdare, deoarece El este Cel veşnic şi timpul îi este supus Lui.
Preot profesor Dumitru Chiţimuş