Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte azi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, primul sfânt român al secolului XX. Sfântul Ioan Iacob cel Nou s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în era contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.
Mare nevoitor în viaţa pustnicească şi râvnitor al credinţei strămoşeşti, Sf. Ioan Iacob Hozevitul este autorul unor scrieri de o mare profunzime şi sensibilitate, mai actuale azi, ca niciodată. Scrierile sale duhovniceşti (scrisori, culegeri din Sfinţii Părinţi, traduceri, alcătuiri proprii despre virtuţi şi patimi, toate cu un conţinut moral şi dogmatic), alături de pildele, cugetările şi imnurile în versuri reprezintă o adevărată hrană duhovnicească pentru omul contemporan, atât de îndepărtat de Dumnezeu.
În liniştea Chiliei Sfintei Ana din Mănăstirea Hozeva, în pustiul Iordanului, unde Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit timp de 7 ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, s-au născut poezii religioase de o rară frumuseţe, scrise la gura peşterii, în clipele de răgaz şi odihnă. Astăzi, după mai bine de jumătate de veac de la trecerea la Domnul a sfântului-poet, versurile sale deplâng aceeaşi tragedie aromânilor, aceea de a fi dezrădăcinaţi şi obidiţi, sclavi umili ai puterilor străine.
Poetul vizionar
Iată, de pildă, câteva crâmpeie din „Pluguşorul românului pribeag”, în care strigătul de jale al poetului, în faţa valului de ateism care lovise ţara, se împleteşte cu amărăciunea pustiirii locurilor sfinte, lăsate moştenire de străbuni:
„Pământul plămădit cu sânge/Şi cu sudoare de martiri/Azi se cutremură şi plânge,/Fiind împresurat de “zbiri”. Carpaţii astăzi se-nfioară/Şi apele se zbat în vad,/Văzând pe scumpa noastră Ţară/Cum se apropie de iad!” („La noi acasă – Pluguşorul românului pribeag”)
Şi azi ca şi ieri, lipsa de credinţă, lipsa de unitate, goana după avere, dezbinarea, arivismul, snobismul, lipsa unor modele autentice, toate la un loc compun tabloul unei ţări aflate în colaps, al unui neam pe cale de a fi „înghiţit” de valul mondializării. Fără întoarcerea la rădăcinile noastre strămoşeşti, fără aplecarea genunchilor la rugăciune, fără dragoste şi unitate riscăm să fim zdrobiţi de suflul otrăvitor al materialismului şi ateismului.
„Gândiţi-vă că trăim în vremurile cele mai grele şi mai primejdioase pentru mântuirea sufletului! Gândiţi-vă că toţi am rămas ca nişte orfani de părinţi, înstrăinaţi de ţară şi lipsiţi de sufletească hrană! Gândiţi-vă că vrăjmaşii credinţii noastre s-au înmulţit mai tare ca altă dată şi mântuirea noastră este mai primejduită: de suntem răniţi la suflet n-are cine să ne vindece, iar de suntem în cădere, nu mai are cine să ne ridice! Acuma este nevoie de mai multă unire şi de frăţească sprijinire. Chiar dacă nu suntem cu toţii la un loc, dar cel puţin sufleteşte să fim uniţi şi să ne purtăm neputinţele unul altuia cu îndurare.” (Sf. Ioan Iacob Hozevitul – „Frăţească urare pentru surorile românce de la Eleon”)
Minunea de la înmormântarea Sf. Ioan Iacob
La înmormântarea Sf. Ioan Iacob, pe data de 7 august 1960, s-a petrecut următoarea minune, povestită de ucenicul sfântului, părintele Ioanichie:
„În ziua stabilită pentru înmormântare a venit stareţul mănăstirii, Amfilohie, cu câţiva călugări şi cu pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustia Ruva din apropiere. S-au urcat pe scară, sus, în peşteră şi la orele 10, sâmbătă, 7 august, stareţul a început slujba prohodului. Deodată, însă, peştera s-a umplut de nenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănânce. Acum, însă, nu veniseră să primească hrană, ci au fost trimise de Dumnezeu, spre cinstirea Sfântului Ioan, ca să-l jelească şi să-l petreacă spre mormânt.”
Despre această minune vorbeşte şi arhimandritul Amfilohie, stareţul Mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul:
„Păsările ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile, băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră. După săvârşirea slujbei, spune stareţul, l-am pus în mormântul care era în peşteră şi în care mai fuseseră îngropaţi şi alţi sihaştri, iar deasupra am pus un capac de scânduri. Abia atunci au plecat păsările şi s-au împrăştiat.”
În felul acesta şi-au luat rămas bun de la Sfântul Ioan Iacob micile sale prietene, iar mormântul a rămas închis până în august 1980 când, prin pronie dumnezeiască, au fost descoperite moaştele sale, întregi şi nevătămate, răspândind un miros plăcut.
Moaştele sfântului au fost strămutate, cu mare procesiune, în Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul şi aşezate în paraclisul acesteia. Mii de închinători din diferite colţuri ale lumii vin la sfintele moaşte, pentru a cere binecuvântare şi ajutor în necazurile lor.
Irina NASTASIU