Activitatea a fost coordonată de Gabriela Secheşanu, bucurându-se de colaborarea Mariei Gâtlan, Cristinei Gica Grosu şi Danei Cristina Sauciuc. Anul acesta, iniţiatorii au vizat, alături de promovarea tradiţiilor, şi latura educativă, reflectată printr-o prezentare de proverbe – tablete, cu rol moralizator.
Copiii au intonat vechi cântece din folclorul românesc (cântece de dor, doine, balade) şi au spus povestiri, aşa cum se întâmplă, de obicei, la o şezătoare.
„Anul acesta am descoperit această carte de «Proverbe – tablete», având drept scop satirizarea unor defecte: lenea, lăcomia, lăudăroşenia etc., dar şi evidenţierea unor aspecte pozitive ale comportamentului (cinstea, hărnicia, cuminţenia). Practic, nu există un tipar pentru desfăşurarea şezătorilor, fiecare organizând aceste activităţi în stilul său caracteristic. La şezătorile din anii trecuţi, spre exemplu, am prezentat obiceiurile din zonă (sculptură în lemn, cusături, ţesut în stative, încondeierea ouălor etc.). Obiectivul principal al acestor activităţi este aplecarea copiilor spre tradiţii, spre meşteşuguri şi îndeletniciri vechi. Chiar dacă cei mici nu practică aceste îndeletniciri, este bine ca ei să ştie că au existat cândva, pentru că aceste tradiţii reprezintă cartea noastră de vizită, spre neuitare”, ne-a spus prof. Gabriela Secheşanu.
Cei aproape 30 de copii îmbrăcaţi în costume populare au cântat, au spus ghicitori, poveşti, snoave, proverbe strămoşeşti, dar au şi lucrat cu spor. Cei mici au cusut motive tradiţionale pe pânză de in, au tors lână, fiind îndrumaţi de Silvia Ilieș si Ana Filip, două gospodine ale satului românesc.
În încheierea manifestării, copiii au adus mulţumiri celor care au creat valorile materiale şi spirituale ale poporului român, părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor.
Şezătoarea, în tradiţia populară românească
În tradiţia românească, şezătoarea este o adunare de mici dimensiuni specifică mediului rural, care are loc în serile de iarnă. De obicei, persoanele care participă la șezătoare lucrează, cântă, povestesc și joacă anumite jocuri sociale.
În vechime, șezătoarea era organizată de două sau chiar de trei ori pe săptămână, când munca de la câmp înceta. Seara după cină, un grup de fete se aduna la un loc, torcându-şi fuiorul de cânepă și caierul de lână.
Potrivit crestinortodox.ro, şezătorile aveau loc în serile tuturor zilelor lucrătoare, locul de desfășurare fiind anunțat din timp. Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea se pregătea cu băutură şi mâncare frugală, şi anunţa flăcăii, în cazul în care aceştia nu se informau singuri, de mersul şezătorilor. Casa era dereticată şi se pregăteau mai multe laviţe sau scaune necesare torcătoarelor.
Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc şezătoarea. În cazul în care şezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte. Când şezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare îşi aducea de acasă ceea ce avea de tors.
Despre şezători, pomeneşte şi Ion Creangă, în „Amintirile” sale:
„Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; şi din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea şi-mi bătea din pumni, poreclindu-mă Ion Torcălău, cum îi zicea unui ţigan din Vânători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, şi torceam împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, când i le arătam seara acasă. Aşa ne duceam băieţii şi fetele unii la alţii cu lucrul, ca să ne luăm de urât, ceea ce la ţară se cheamă şezătoare şi se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său.”
Irina NASTASIU