Semnele vremii noastre: Dialog cu părintele Iustin Pârvu

„Planul e ca în zece, douăzeci de ani să existe câteva miliarde de sclavi la nivel planetar…”

–         Lumea sărăceşte pe zi ce trece … Pare să fie o situaţie mondială, după statistici, părinte.

–         Păi nu vedeţi? Tot mai puţini adună tot mai mult. Planul e ca în zece, douăzeci de ani să existe câteva miliarde de sclavi la nivel planetar care să slujească la vreo câteva sute de stăpâni. Diavolul se foloseşte de una dintre armele sale cele mai eficiente: lipsa de măsură a omului! Credeţi că există pe lumea asta vreun om care să aibă nevoie de milioane de euro, de dolari …? Nici pe departe. Dar de la un moment încolo bogaţii nu mai văd oameni în jur, ci numai grămezi de bani. E de plâns bogatul care e nefericit că nu are cât ar vrea …! Nefericirea lui e mai mare decât a săracului care abia de o duce de azi pe mâine!

–         Eu am impresia că omul nostru, de azi mai ales, mai mult se plânge decât acţionează…! Că românul se văicăreşte, fie că are, fie că nu are …! Unde se află binele pe care îl caută românul? E aşa de bine ascuns, că nu-l găseşte?

–         Tu te rogi lui Dumnezeu să-ţi dea binele şi Dumnezeu se roagă de tine zilnic să faci binele. Dacă tu faci binele aproapelui şi Dumnezeu îţi va face bine. E o regulă care nu a fost niciodată încălcată, pe care creştinii o cunosc. Se văicăresc doar oamenii care nu se raportează la Dumnezeu şi la binele dat de Dumnezeu, ci se raportează doar la ceea ce are vecinul, care crede că Dumnezeu l-a neîndreptăţit pe el şi l-a dăruit pe cel de alături cu mai mult. Dumnezeu dă mult fiecăruia, dar slaba credinţă ia cu uşurătate toate darurile. Cine se plânge toată ziua, cine se văicăreşte, nu lui Dumnezeu serveşte, ci diavolului. Nemulţumirea continuă e o boală a sufletului, e slabă credinţă. Vine câte cineva şi zice: „Părinte, o duc greu, nu am spor, mi se pare că nu se leagă nimic de nimic …! Ce să fac?”. Păi, ce să faci?! Eşti sănătos? – Da, părinte. – Ai casă? – Da, părinte. – Ai familie? – Am, părinte! – Păi îngrijeşte casa, ţine-i aproape pe cei din familie, îngrijeşte tradiţia satului, a neamului, vezi să nu vrei mai mult decât ai nevoie şi decât poţi să obţii şi ai să vezi că nu mai eşti nefericit. Fă câte o bucurie unui om din preajmă pe zi şi vei vedea că viaţa ţi se umple, că altfel te vei simţi la capătul zilei. Adevărata încercare care îl aduce pe om cu picioarele pe pământ este boala. Când simte o boală, omul îşi aduce aminte de toate şi de Dumnezeu şi de nevoile sale pământeşti. Ar trebui ca omul să trăiască atunci când e sănătos şi în putere ca şi cum ar simţi că boala îl ameninţă din preajmă. Altfel ar gândi, altfel s-ar comporta. Mai sunt unii care zic: Eh, doar o viaţă am, ce-o fi, o fi, de asta am să petrec şi o să-mi fac de cap … ! Dar clipa asta trece şi vine boala, vine bătrâneţea, când se face decontul a toate.

–         Spunea părintele Arsenie Boca, îndreptăţit: Cine pune un pic de bătrâneţe la tinereţe, va avea multă tinereţe la bătrâneţe …

–         … Că zice omul: o viaţă am, doar. Dar numai o viaţă are creştinul? Creştinul nu îşi măsoară viaţa cu timp, ci cu veşnicie. Dacă nu am avea veşnicie în clipele vieţii noastre, am fi ca orice lucru neînsufleţit. Capacitatea de a iubi a omului este scânteia care i-a făcut sufletul parte din veşnicie. Capacitatea de a iubi pe Dumnezeu este o dovadă că sufletul este făcut ca să fie veşnic.

A consemnat Adrian Alui Gheorghe

(Din volumul „Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, ediţie nouă, în pregătire)