„Fugi de prietenii tăi răi. Că de aici pornesc toate relele,de la prieteniile nepotrivite”
– Ce părere aveţi despre cei care spun: „Ei, o viaţă am, aşa că am să o petrec cum vreau eu, într-o distracţie continuă” ?
– Creştinul, omul nostru, nu are numai viaţa aceasta pământeană, el se pregăteşte aici, pe pământ, pentru viaţa cealaltă, viaţa veşnică. Dacă dai veşnicia pentru clipa de pe pământ, atunci nu ai făcut decât să alegi cum e mai păgubos. Regula Bisericii şi a credinţei nu te trimite în peşteră, ca trăitor pe lumea asta, nu îţi interzice să te bucuri de tot ce a iscodit mintea omenească, dar toate cu măsură. Dar pe un om care spune că doar o viaţă are şi o transformă într-o petrecere continuă nu poţi decât să-l deplângi şi să-l laşi în pace. Ce poţi să-i faci? Darurile Sfântului Duh, cum spunea proorocul Isaia, sunt în număr de şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, cunoaşterea, evlavia, bărbăţia, frica de Dumnezeu. Dacă ai primit darurile acestea şi le respecţi, apoi viaţa îţi este plină. Cine face altfel, nu e creştin. Sau e creştin de paradă.
– Dacă un tânăr este înconjurat de patimi, de ispite, de viaţa tumultuoasă din jur, cum se poate sustrage acestora?
– Fugi de prietenii tăi răi. Că de aici pornesc toate relele, de la prieteniile nepotrivite. Mai vine câte o mamă şi zice: Părinte, băiatul meu sau fata mea au luat-o pe căi greşite. Ce să fac? Că în casă au avut modelul bun, noi avem viaţă armonioasă…! Păi, viaţa copilului tău trebuie văzută şi dincolo de mediul familiei, că acolo sunt ispitele, acolo sunt lunecuşurile. Cine a prins de acasă, din familie, temeinic, lucrurile bune, se îndreaptă. Mai are cum să se întoarcă de pe panta lucrurilor rele, dar cine le-a prins superficial sau a trăit superficial, greu se mai întoarce. De asta, deprinderea postului, a participării la Sfânta Liturghie, candela aprinsă, respectul părinţilor, al bătrînilor, al tradiţiei, toate acestea fac pe tineri să nu ajungă acolo unde sunt mediile viciate. Trebuie lucrat la sufletul şi la mintea omului din copilărie, iar datoria este aici a părinţilor, a bunicilor. Unui tânăr trebuie să îi trezim conştiinţa, care este glasul lui Dumnezeu în om.
– Mai zice câte un creştin de-al nostru: de ce m-am născut în România şi nu în Franţa, ca să fiu francez, ca să am o altă soartă, să fiu într-o altă civilizaţie. Ce părere aveţi de o asemenea aspiraţie?
– Ei, asta e un fel de rătăcire de la rostul propriu. Dar nimeni, nici un om de pe pământ nu s-ar fi putut naşte în altă parte, din alţi părinţi şi să fie acelaşi. Că se zice la Eclesiast: „Dar el nu ştie ce şi cum se va întâmpla, căci n-are nici cine-i spune. Omul nu este stăpân pe suflarea lui, ca s-o poată opri, şi n-are nicio putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu este izbăvire, şi răutatea nu poate scăpa pe cei răi”. Un om poate schimba locul, dar nu se poate schimba pe sine.
A consemnat Adrian Alui Gheorghe
(Din volumul „Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, ediţie nouă, în pregătire)
Ce-ar fi de comentat ?
Poti sa faci o plecaciune.