Puţine structuri sociale, reinventate după Revoluţie, au avut parte de atît de multă stimă, respect şi iubire din partea Naţiunii Române, ca cea a ziariştilor. Armele acestora au fost canalele de comunicare goale, eficiente, perfecte pentru insuflarea celor mai pure sentimente ale entităţii umane, implacabile pentru transmiterea exactă a informaţiei pure, necesare pentru aparare, protecţie, educare, sau reactualizarea cunoaşterii tuturor condi-ţiilor sociale şi de mediu in care funcţionează Omul şi Munca lui. Cel care a avut norocul sa penetreze aceas-tă structură, a intrat imediat într-un flux de viaţă oxigenată, a avut acces la toate trăirile umane, la toate faptele de eroism fireşti si naturale oricărei activităţi umane, a relatat, hiperbolizat , informat şi înfierat şi, în cele din urmă a trăit alături de relatarea lui specifică genului pe care l-a ales, toate întîmplările din lume. Dacă ar trebui ca-racterizată într-un fel meseria de jurnalist, cuvântul potrivit ar fi „CEA MAI VIE”. Şi asta, pentru că cei care o practică se alimentează din energia maselor care speră, cea a liderilor care trăiesc dorinţa de impregnare a maselor cu ideile progresiste sau salvatoare, a victimelor care speră că plânsul lor va ajunge prin jurnalist la cel care decide viaţa sau moartea lui şi, în cele din urmă, a neamului românesc, care a înnobilat cu putere orice meserie din ţara asta facută cu respect şi dăruire.
Decimarea cu interes ţintit a Presei Libere şi manipularea de către toate interesele materiale şi dorinţele de parvenire posibile, nu reprezintă, în acest moment, nici o scuză pentru nici un JURNALIST. Nici pentru cei retraşi în bloguri, din dorinţa de a nu fi compromişi, nici pentru cei vânduţi pentru mai puţin de un argint, nici pentru cei luaţi de val pe principiul „celei de-a 100-a maimuţe”, că aşa se face….”Aşa a fost”, mi-a spus un coleg de breaslă într-o zi. „Vorbeşti din trecut, acum aşa se face! Asta este acum realitatea.”. De la această concepţie şi pînă la a declara un om decedat, sau pînă la a-l acuza de cel mai grav păcat al omului n-a fost decât un pas. Pas pe care la noi, în Neamţ, nu ne este clar cum, s-a făcut foarte uşor. Pas care s-a făcut în timp, prin lipsa de rezistenţă în faţa banului, a puterii. Dar pas care s-a făcut, precum de către o cizmă hitleristă peste cea din urmă umilinţă a omului, aflat într-o încercare limită, fie ea probă de iniţiat, fie probă de autodepăşire, fie încercare de a-şi salva viaţa, fie de a-şi dovedi nevinovăţia.
Am asistat, în ultimii ani, la decăderea textului scris şi la manipularea prin imagine şi scris televizat, la dezinformarea intenţionată şi crudă a celor care care au avut ocazional şi artificial, puterea în mînă, am asistat şi la prostia colegilor de breaslă, încântaţi că-şi folosesc darul de a scrie pentru cine ştie ce escroc politic performant. M-am bâlbâit pe un post de televiziune, din cauza conflictului creat între codul deontologic al ziaristului şi dorinţa de a spune invitatului din faţa mea „EŞTI UN MINCINOS!”. Mi-a fost ruşine în faţa ŢĂRANULUI ROMÂN care ne priveşte pe toţi plin de încredere şi zice ”Sunt sigur de asta, am auzit la televizor”, sau „Am venit la dumneavoastră pentru că numai presa mă mai poate ajuta:” Am declarat doar pentru mine ca fiind „ziua neagră a presei” ziua în care a fost expusă în presă intimitatea unei persoane în pofida tuturor regulilor profesionale şi de bun simţ.
Dar cred că aceste zile de presă nemţeană, indiferent că funcţionează pe principiul „cine ridică sabia, de sabie va avea parte”, au depăşit cu mult limita de toleranţă şi a celor care se numesc jurnalişti şi a celor care deţin instituţii de presă şi a celor care beneficiază de ea. Ziaristul, prin natura lui, învaţă sa fie manipulator al zvonurilor şi să disimuleze şi atacul şi apărarea. La noi în Neamţ, a învăţat să amplifice orice informaţie despre lideri ca GHEORGHE ŞTEFAN, sau CULIŢĂ TĂRÎTĂ pînă la a-I transforma atît de mult, încît nici duşmanii lor nu i-au mai recunoscut. Au „muşcat” şi pe alţii, deocamdată puternici şi asupra cărora nu a pornit încă nici nici o acţiune de partid sau de justiţie. Justificarea atacurilor a fost gasită întotdeauna, în aceea că nimeni nu este fără de greşeală şi consecinţa a fost că, orice ar fi făcut bun astfel de lideri, a fost demult uitat chiar de către beneficiari. Luni de zile, s-a lărgit limita de toleranţă, în speranţa că se vor sfârşi de la sine, mai întâi războaiele şi apoi atacurile de presă.
Până la urmă, ne putem consola şi cu ideea că vinovaţi sunt şi cei a caror nume a fost târât în noroi, aveau toate instrumentele legale pentru a ţi le apăra…dacă ar fi după mine, aveau mai ales obligaţia asta, în faţa celor care i-au ales…Dar în aceste zile, jurnaliştii au ajuns la performanţa de a crea zvonuri. Ei înşişi, poate pentru că se plictisesc şi au uitat care le este munca adevărată şi contactul cu adevărul. Şi limita dezumanizării au atins-o cu zvonuri despre moartea unui om sau despre sinuciderea unui om, indiferent cine este acesta, sau ce suntem siguri că a făcut… Pentru acest lucru nu există scuza râsului…Nu există decât fiorul de frică pe care societatea căreia îi aparţinem cu toţii îl simte, când realizează fară îndoială, că putem creea nişte monştri. Cu nepasare sau cu dispreţ faţă de ziarişti, după caz…Şi ar trebui să mai existe şi trezirea duşmanilor celor despre care se scrie, care ajung , speriaţi de ce-au creat, să se roage pentru sănătatea propriilor duşmani…
Corina MÎNDRU
