Doamne, ce tânăr erai atunci, prin 91, când, în Comisia Juridică, analizam cuvânt cu cuvânt textul noii Constituții a României, elaborată de o comisie de specialiști în drept constituțional. Cum sorbeai atunci vorbele înțelepte ale veteranilor trecuți prin pușcăriile comuniste! Cum, fiind tu proaspăt avocat, săreai ca ars când ți se părea că o propoziție din textul constituțional cuprindea ambiguități relative la drepturile omului, atât de șifonate de legislația comunistă de anțărț!
Nu uit săptămânile de luptă în plen, cu argumente, nu cu țipete isterice, când am introdus în Constituție, împotriva opiniei majoritare, acel principiu sacru, azi călcat în picioare de mai toți arhonții, anume că „nimeni nu este mai presus de Lege“.
Îmi amintesc cum am fost aspru dojeniți de către unii colegi, în dezbaterea Legii Fondului Funciar, numărul 18 din 1991, când am susținut ca „restituirea“ proprietății funciare să se facă pe locul unde a fost înainte de regimul comunist, și cum ne-au aplaudat atunci bătrânii țărăniști.
Dar de Conu Ion, adică de seniorul Ioan Rațiu, îți mai amintești? Își bea cafeaua împreună cu noi, în subsolul clădirii vechiului palat al Parlamentului, din ceșcuțe adesea fără toartă, ciobite, umplute cu licoare aburindă, scoasă dintr-o mare oală de tablă roșie. Venea cu teancul de ziare și ni le vindea, adunând bani pentru partidul lui de suflet, PNȚ.
Nu uit ceasurile negre când, sub steagul Alianței Civice (!?), minerii și șuții din mahalalele Capitalei au invadat Parlamentul, în zilele lui septembrie 1991, cum au spart ușile cu lovituri de topor și cum înțeleptul Ioan Rațiu ne-a salvat viețile, trimițându-i pe iacobinii de circumstanță afară din aulă.
Ce haz făceam când, lunea, soseai de acasă aducând sufertașe pline cu fasole, agrementate cu „ciolan“, și când parfumam selectele coridoare ale hotelului „București“ cu arome de „varză a la Cluj“, iar menajerele simandicoase ne certau pentru lipsa noastră de ighemonicon.
Doamne, și cum mai stăteam de taină noaptea, și puneam țara la cale, uitând de odihnă și dumicând uneori slană, cu pită și cu ceapă roșie, strivită cu pumnul!
Atunci, în toiul nopții, deranjai personalul hotelului, cerând imperios covrigi pentru obște și cafea „tare“ în folosul unor vârstnici mai obosiți, cum eram și eu.
Nu aveam mașini la scară, nici birouri locale și nici secretare în birouri; eram, ca și țara, prea săraci pentru a ne permite luxul din alte parlamente; dar nu ne sinchiseam față cu acest mod de viață, în calitate de aleși ai poporului român.
Cum scriam la început, de-o vreme începusem, printre alte uitucenii, să te uit și pe tine, tânărul parlamentar de odinioară, prietenul meu, băiatul acela simpatic, serviabil, competent și intransigent, care mi se adresa îndărătnic cu „dom profesor“ doar fiindcă aveam de două ori vârsta lui.
Deunăzi te-am văzut și te-am auzit. Deși erai, cu siguranță, tu, cu vocea puțin alterată de ani, totuși prin gura ta vorbea o mașină de spus lozinci, o mașină de partid ce-mi amintește de tagma nerozilor din epoca lui Dej, cei cu creierele deplin spălate și gata să-și ucidă pruncii dacă așa le poruncea partidul.
Tu, juristul intransigent de acum un sfert de veac, te prefăceai ieri, cu talent, că nu mai știi ce este Justiția, deși împreună am gândit și am scris Legile fundamentale după care funcționează (destul de anemic) această putere a statului.
Te prefăceai că ai uitat principiul sacru al Statului de Drept, anume că Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“ și că nu observi câți inși de duzină legiferează fără drept în România, când și cum au ei chef.
Pentru tine „statul de drept“ înseamnă azi, ca și în regimul comunist-dejist, doar mașina de constrângere a cetățeanului de către autorități. Or, „Statul de Drept“ este tocmai acela care, aflat în serviciul cetățeanului, îl apără mai întâi pe cetățean de abuzul autorităților.
Tu, fostul meu camarad întru elaborarea Constituției și a Legilor organice după care se conduce azi Țara, le bolmojeai deunăzi cu nonșalanța vechiului politruc dejist, fricos și de umbra lui, deși trăiești într-o țară liberă și NIMENI NU TE POATE CONSTRÂNGE PE TINE, ALES AL POPORULUI, SĂ FĂPTUIEȘTI ALTCEVA DECÂT CE DICTEAZĂ CONȘTIINȚA TA și CONSTTITUȚIA, PE CARE AR TREBUI S-O APERI CU ORICE PREȚ, CHIAR ȘI ÎMPOTRIVA PARTIDULUI TĂU, DACĂ ACESTA O IA RAZNA, cum prea des se întâmplă în țara noastră!
Deși arătai aproape același chip ca acum un sfert de veac, nu mai erai tu, cel de demult…
Mihai Emilian MANCAȘ