*“Mai bine îi certați dumneavoastă, decât să-i urască poporul!”
Iubite mame,
Dincolo de participarea mea activă, atât la protestele împotriva exploatării cu cianuri de la Roșia Montană, cât și la cele împotriva exploatărilor prin fracturare din țara noastră, vă scriu în calitate de fiică. Mama știe ce fac, nu-mi fac griji pentru ea, chiar dacă se teme pentru siguranța mea. Știe ce înseamnă lipsa de libertate pentru că a crescut într-un regim comunist. Din fericire, pentru mine și-a dorit altceva și sunt sigură că v-ați înțelege foarte bine dacă v-ați cunoaște și ați avea o discuție pe această temă.
În acest moment mă aflu pe B-dul Magheru, în centrul capitalei. Am ocupat carosabilul în semn de revoltă împotriva violențelor de la Pungești. În fața mea, frumos aliniați stau fiii dumneavoastră. Mă uit la fiecare în parte și vă spun sincer că cei mai mulți nu reușesc să mă privească în ochi. Unii dintre ei au auzit despre ce s-a întâmplat în Moldova și par rușinați că poartă uniformă. Strada îi consideră direct responsabili pentru toate nedreptățile din țară, pentru complicitate cu hoția, pentru afacerile ilegale, pentru exproprieri, pentru sărăcie, pentru poluare, pentru taxele imense pe care le plătim statului, pentru pensia dumneavoastă mică și pentru alocațiile copiilor. Vă înțeleg durerea. Îmi imaginez că atunci când vă spuneau că vor să apere țara nu vă gândeați c-o să se ajungă aici.
Vă scrie un om liber, care nu acționează decât așa cum îi dictează conștiința. Un om care are curajul să spună ‚,nu’’, atunci când situația o cere, care face diferența dintre bine și rău. Nu am o armă în dotare, pentru că mi-am ales alt drum. Ies în stradă să-mi revendic drepturile, pentru că mama mi-a zis că nu trebuie să mă las călcată în picioare. Nu pricep de ce doi oameni cu caracteristici comune trebuie să se comporte ca niște inamici. Și eu și fiul dumneavoastră ne-am născut în aceeași țară minunată. Amândoi am fost în prima zi de școală, cu flori pentru doamna învățătoare. Am tocit același abecedar și am învățat aceleași lucruri la istorie.
Ne-am jucat de-a hoții și vardiștii și ne-am întors la fel de triști la teme. Am șters praful de pe bibelouri la fel de plictisiți și ne-am bucurat la fel de mult de bunătățile scoase duminica din cuptor, de mamele noastre. În ultimele două luni, am stat în stradă cam același număr de ore. Eu, de partea poporului, el de partea altcuiva. Poate că mai este timp, încă, de stat și privit în ochi, dar cât? Cine îi garantează mamei că mâine, fiica ei își va mai putea exercita în siguranță dreptul la viață?
Dumneavoastră, doamnelor, meritați toată iubirea și recunoștința din lume pentru oamenii care suntem, dar vă întreb sincer: ce vă povestesc copiii despre locurile lor de muncă, atunci când vin în vizită, de sărbători? L-am întrebat pe unul dintre ei, astă seară, dacă știți ce face el. Mi-a mărturisit că i-ați oferit cei șapte ani de-acasă și că acțiunile lui de purtător de uniformă nu au legătură cu educația.
S-a bătut cu pumnul în piept și mi-a atras atenția asupra faptului că el este, în primul rând, om. Văzându-i reacția, l-am invitat să se comporte ca un om și să ni se alăture. A lăsat capul în jos și a plecat mai departe. E de datoria dumneavoastră să le spuneți, măcar în al doisprezecelea ceas: capul plecat, sabia îl taie! I-ați crescut cu dragoste, ca să fie oameni, nu-i lăsați să devină marionete.
Noi le plătim salariile: eu, ai mei, dumneavoastră, toți cei care își achită datoriile la stat. E firesc ca în acest caz, ei să apere interesele unor firme private, venite de prin alte țări și să treacă peste bieții țărani, care trăiesc din roșia crescută în grădină? În asta transformă un ordin, educația pe care v-ați străduit atâția ani să le-o oferiți? Poate un copil care se teme de întuneric să devină, în câțiva ani, o mașinărie? Dacă pe-atunci nu așteptați cu mâinile în sân ca febra să-i treacă de la sine, de ce să așteptați fără teamă ziua în care vă va fi rușine să vorbiți despre profesia lui?
Nu am copii, nu mă pot pune în situația dumneavoastră, dar mă uit la mama, care m-ar urechea dacă ar ști că eu, primind un ordin, m-aș întoarce împotriva oamenilor nevinovați, care se revoltă împotriva nedreptății. Mama, care mă sună de-acasă de fiecare dată când vede știri despre proteste, la televizor. Mama, care mă roagă să nu mă apropii prea mult de fiii dumneavoastă, pentru că-și dorește să mă-ntorc întreagă acasă. Mama, care m-a crescut cu drag, așa cum atâția ani i-ați crescut pe fiii domniilor voastre. Sunați-i și amintiți-le cât îi iubiți, că le doriți binele și că n-ați vrea să devină ucigași!
Cu respect pentru dumneavoastră,
Alexandra Scînteianu (fiica mamei mele)
