Scriitori nemţeni: Emilia Amariei, o Vitoria Lipan a literaturii române contemporane

20/12/2017

Citind cele două cărți de poeme „Datori cu o țară” și „Nu ne mai vrea pământul”, apărute în anul 2017, la Buzău, semnate de Emilia Amariei, și mai nou cartea de față, „Scrisorile destinului”, un cititor avizat își poate lesne da seama că asemănarea autoarei cu celebrul personaj al romanului Baltagul, de Mihail Sadoveanu, nu este o metaforă forțată, ci un adevăr bazat pe argumente ce se vor desprinde din rândurile ce urmează. Poemele din cele două cărți o legitimează pe Emilia Amariei, ca o poetă de forță, o altfel de poetă, cum îmi place mie să spun. Ambele volume sunt parcă smulse din „cartea vaerelor” din Evanghelia mateiană (Cap. 25, vers 27) „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici…”. „S-a săturat de noi acest pământ!” strigă poeta, sătulă până în gâtul cuvântului de nemerniciile lumii în care ne este dat să ne trăim viața. Strigătele din poemele Emiliei Amariei sunt strigăte colective, dar comunitatea e parcă legată la gură, și atunci poeta își ia inima în dinți, strânge pe buze toate gemetele, toate vaerele ei și le dă drumul în eter, în numele semenilor. Păcat că nu le aude cine trebuie, că sunt receptate doar de aceia care sunt pe aceeași lungime de undă, ființe deo ființă cu autoarea. Cartea „Scrisorile destinului” e o mică scriptură din marea Scriptură a literaturii române contemporane. Volumul este împărțit în 5 părți distincte, la fel cum sunt cele cinci degete ale unei mâini umane. „Scrisori din America”, este alcătuită din epistolele unui prieten care își deapănă amintirile cu lux de amănunte, folosind când un limbaj comun, când unul cu tentații net literare, cînd utilizând un lexic ușor alambicat. Pe alocuri, amintirile sunt de o melancolie periculos de amară, iar altele au o doză satirică molipsitoare. Autorul scrisorilor își descrie într-un mod lapidar trăirile din spațiul în care a emigrat cu mai mulți ani în urmă, America. Una peste alta scrisorile din America se citesc cu interes, ele fiind și un mic documentar al anilor în care România era sub stăpînirea Puterii Populare. Capitolul intitulat „Amintiri din copilăria mea”, este o confesiune de suflet a autoarei, care descinsă fiind din tărâmurile marelui povestitor Ion Creangă, propune cititorului o descriere a satului coplăriei, un sat moldav istoric, Borca. Emilia Amariei, scriitoare ajunsă la vârsta matură a creației, povestește cu haru-i hărăzit de sus, etapele copilăriei, cu toate ale ei. Bunica, mama, tata, drumurile vechi și noi, femeile satului, obiceiurle de sărbători, sunt temele pe care se clădește narațiunea amintirilor. Nu sunt uitate poreclele utilizate în sat, Șchioapa lu’ Ciubotă, Drozmănoaia, sau dialogurile neaoș moldovene, în dialecte interesante, necercetate îndeajuns de către etnologi. Borca Emiliei Amariei este localitatea nemțeană evocată de marii povestitori a nației: Creangă, Hogaș, Sadoveanu, așezat pe Valea Sabasei, celebra locație din romanul mai sus amintit, „Baltagul”. Într-o secțiune a volumului, cea dea treia, sunt redate scrisorile unui consătean și prieten al autoarei, ucenic al marelui poet Nichita Stănescu. Este vorba despre poetul optzecist, Aurel Dumitrașcu, trecut la Domnul, din nefericire, la numai 35 de ani. Textul scrisorilor, adevărate poeme în proză, ne demonstreză două lucruri: 1) că destinatarul era/este o persoană importantă, nu doar ca o cunoștință veche, dar și ca ființă care-i înțelege mesajul poetic și înaltele-i trăiri; 2) că scrisorile sunt documente de istorie literară. Valoarea scrisorilor lui Aurel Dumitrașcu este confirmată și de faptul că au fost publicate în prestigioasa revistă „Vatra veche” (nr.4 (88) aprilie 2016, pagina 61 pe trei coloane). Emilia Amariei este o luptătoare, o eroină a propriei existențe și aici intervine comparația pe care am făcut-o în titlul prefeței, cu Vitoria Lipan. Obligată de succesiune evenimentelor care s-au derulat în România după întâmplările din 1989, autoarea ia drumul pribegiei în speranța că viața îi va oferi un destin mai bun. N-a fost să fie! Socoteala din Ardeal nu s-a potrivit cu cea din inima cetății romane. Emilia Amariei spune lucrurilor pe nume, fără menanjamente, nedisimulate, netrunchiate. Ei nu îi e teamă să spună adevăruri pe care partea bărbătească a scriitorilor doar le simulează. Le spune pentru că nu are ce pierde. A pierdut prea de multe ori, a pierdut aproape totul, dar a ieșit învingătoare pentru că i-a rămas intactă libertatea. Libertatea de a scrie. Trăiește în scris, nu din scris. Scrisul său e cutremurător. E o scriitoare de care literatura română contemporană avea nevoie.
Girel BARBU