Psiholog Mihaela Spânu: „Suntem cu toţii responsabili de situaţia acestor copii, începând cu familiile…”
Se apropie Halloween-ul. O sărbătoare despre care mulţi consideră că “aduce bucurie” copiilor, care se deghizează, primesc dulciuri şi participă la tot felul de distracţii. Statisticile arată însă că sporirea violenței, a infracţionalităţii şi a criminalităţii sunt urmările acestei sărbători care sădeşte în sufletul copiilor groază, cruzime şi cinism. Studiile recente desfăşurate în Statele Unite arată că de Haloween cresc spargerile cu minim 25%, sporeşte consumul de alcool şi droguri, precum şi rata criminalităţii. Într-un studiu realizat în Boston s-a constatat că, pe parcursul a patru ani, în noaptea de Haloween criminalitatea este mai mare cu 50% decât în toate celelalte momente ale anului. Şi şcolile româneşti au preluat cu entuziasm această sărbătoare, în condiţiile în care zilnic se înregistrează cazuri de copii răniţi sau chiar ucişi de colegii lor.
Judeţul Neamţ, pe locul al IV-lea la capitolul violenţă în şcoli
Astăzi, violenţa fizică a devenit un fenomen întâlnit în mai toate şcolile din România. Copii bătuţi sau ameninţaţi de colegii lor, copii atacaţi şi înjunghiaţi, copii zdrobiţi în bătaie, chiar sub ochii cadrelor didactice. Potrivit unei statistici realizate de Ministerul Educaţiei, la nivel naţional sunt raportate în jur de 15.000 de cazuri de violenţă pe an, cele mai multe fiind acte de violenţă fizică şi tâlhării. De asemenea, într-un studiul UNICEF din 2006 se arată că proporţia şcolilor în care se înregistrează fenomene de violenţă depăşeşte 75% din totalul de 1200 de unităţi de învăţământ investigate.
În 2012, judeţul Neamţ se afla pe locul al IV-lea, la nivel naţional, după judeţele Timiş, Galaţi şi Hunedoara, fiind înregistrate 1022 acte de violenţă.
Bruscarea, lovirea cu diferite obiecte, pălmuirea sau chiar înjunghierea şi împuşcarea reprezintă forme ale violenţei din şcoli. Însă violenţă înseamnă şi poreclirea, ironizarea, tachinarea sau insultarea. Câţi dintre copiii noştri nu se plâng, atunci când ajung acasă, că au fost agresaţi fizic sau verbal de colegii lor?
Părinţii sunt neputincioşi, profesorii ridică din umeri
Specialiştii atrag atenţia asupra faptului că nu doar copiii trebuie învinuiţi pentru comportamentul violent, ci toţi factorii de răspundere implicaţi în procesul educativ: pedagogi, părinţi, psihologi şcolari. Lipsa acută de modele, violenţa de pe micile şi marile ecrane, destrămarea familiilor sunt tot atâtea motive care conduc tinerii către comportamente deviante.
“Suntem cu toţii responsabili de situaţia acestor copii, începând cu familiile. Aceşti copii provin, în cele mai multe cazuri, din familii care sunt destrămate: fie că părinţii s-au despărţit, fie că sunt plecaţi în străinătate, iar copiii au rămas în grija bunicilor sau a altor persoane apropiate care nu au autoritate asupra lor. Într-un fel educă un părinte, în alt fel un bunic. De asemenea, copiii acumulează multe supărări, multe frustrări, provocate de lipsa afecţiunii. Rezultatul este acesta: nişte copii care nu ştiu să se controleze, care nu ştiu să-i respecte pe cei din jur, pentru că nu ştiu să se respecte pe ei înşişi, în primul rând. Acest lucru se întâmplă ca urmare a faptului că nici ei înşişi nu sunt respectaţi şi nu sunt iubiţi”, spune psihologul Mihaela Spânu, preşedintele Fundaţiei Procarit din Piatra-Neamţ.
Eşecul educaţiei din familie este dublat de incapacitatea sistemului educaţional de a gestiona problemele comportamentale ale elevilor. „Profesorii ridică din umeri neputincioşi, pentru că elevii stau cu fiecare profesor în parte un timp limitat, timp în care cadrele didactice nu fac educaţie, ci instrucţie. Şi atunci, cine să se ocupe de ei?
Cred că e cazul să vorbim mai puţin şi să facem mai mult. Fundaţiile şi asociaţiile din judeţul nostru, care se ocupă de tineri, alături de psihologi, profesori şi părinţi ar trebui să-şi unească forţele şi să găsească soluţii pentru a ieşi din această situaţie. Până la urmă, fiecare şcoală are o asociaţie a părinţilor, care ar trebui să se implice mai mult”, adaugă Mihaela Spânu.
Fundaţia Procarit a fost înfiinţată în anul 1998, având drept scop susţinerea persoanelor aflate în dificultate, indiferent de vârstă. Membrii fundaţiei desfăşoară diferite activităţi pe linia educaţiei şi a dezvoltării personale, în unităţile şcolare, cu rezultate deosebite.
„Spre exemplu, prin intermediul uneia dintre activităţile derulate în şcoli, intitulată „Meseria, brăţară de aur” – derulată cu sprijinul Primăriei – am încercat să ajutăm copiii să se orienteze, să înţeleagă faptul că e important să aibă o meserie, indiferent de faptul că vor urma studii superioare sau medii”, explică psihologul Mihaela Spânu.
Personajele de pe micul ecran se impun prin violenţă
Nu ştim câte din fundaţiile şi asociaţiile nemţene dedicate tinerilor se implică, în mod concret, în conceperea de programe privind prevenirea violenţei în şcoli. În lipsa unor modele autentice, tinerii derutaţi ai zilelor noastre caută alt fel de modele, promovate din plin prin cultura de masă.
Aşa cum arată biofizicianul Virgiliu Gheorghe, efectele sunt devastatoare, căci tinerii înţeleg, uitându-se la televizor, că „personajele de pe micul ecran se impun prin violenţă şi dobândesc o anumită eficacitate în rezolvarea problemelor. Telespectatorii învaţă astfel că violenţa poate fi folosită fără a fi pedepsiţi pentru aceasta, iar justificările sunt uşor de găsit când doreşti cu ardoare ceva sau când cineva îţi stă în calea satisfacerii interesului şi a plăcerii (…) Aceşti copii, tineri sau adulţi care se trezesc în zilele noastre că omoară, lovesc, rănesc cu sânge rece pe cineva sunt, într-un fel, infirmi sufleteşte. Ei nu au capacitatea de a intui si de a anticipa durerea pe care aproapele lui o suferă în urma unei agresiuni. Aceasta tratare a victimelor violenţei într-un context impersonal, ca şi cum aceştia şi-ar merita pedeapsa şi astfel ar fi justificată violenţa împotriva lor, slăbeşte capacitatea individului de compătimire şi, în consecinţă, dragostea faţă de ceilalţi oameni. Necompătimind, nu ai cum să simţi durerea celorlalţi ca pe propria durere şi astfel, încet-încet, se zideşte în inima telespectatorilor o anumită insensibilitate sau chiar nesimţire sufletească faţă de soarta sau suferinţa semenilor. Televiziunea devine, prin urmare, o şcoală a individualismului, a egoismului şi a agresivităţii în care celălalt nu este privit ca un posibil prieten, ci ca un potenţial duşman.” („Efectele micului ecran asupra minţii copilului”)
În final, tragem un semnal de alarmă asupra faptului că toţi factorii de răspundere implicaţi în procesul instructiv-educativ au datoria de a se implica mai mult şi mai responsabil în educaţia copiilor noştri. În caz contrar, vom suporta cu toţii consecinţele greşelilor făcute în educaţia generaţiei de mâine a României, o generaţie lăsată astăzi în grija nimănui.
Irina NASTASIU
