Să ne amintim de Aspazia Oţel Petrescu

25/11/2018

A petrecut 14 ani în lagărele comuniste
După eliberare, s-a stabilit în judeţul Neamţ, la Roman
A trăit o experienţă tulburătoare, când a fost închisă în izolator, printre şobolani

Aspazia Oțel Petrescu s-a născut pe 26 noiembrie/9 decembrie 1923 la Cernăuţi, într-o familie de învăţători. După ce a urmat cursurile şcolii primare în comuna Ghizdiţa, a fost înscrisă la Liceul din Bălţi. Acolo a urmat un semestru, după care a fost retrasă din cauza unei hipocalcemii. Fiind pusă de părinţi să aleagă între Chişinău şi Cernăuţi, urmează cursurile Liceului de fete ortodox „Elena Doamna“ din Cernăuţi. După susţinerea Bacalaureatului, la Orăştie, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj. Aici îl are profesor pe Lucian Blaga, fiind una din cele mai apreciate studente ale sale. Între 1946-1948, Aspazia Oţel Petrescu lucrează ca dactilografă, în cadrul Centrului de Studii Transilvane, aflat pe atunci sub conducerea academicianului Silviu Dragomir. În data de 9 iulie 1948, cu doar câteva zile înaintea susţinerii ultimelor examene, studenta Aspazia Oţel Petrescu este arestată de securişti, pentru activitate contra siguranţei statului, prin apartenenţa sa la Mişcarea Legionară şi la FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească). Este condamnată la zece ani de temniţă grea, în închisorile din Mislea, Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc.
În 1958, cu puţin înainte de a fi eliberată, Aspazia Oţel Petrescu primeşte o nouă condamnare, de încă patru ani. Astfel, între 1958-1962, va trece din nou prin închisorile comuniste din Mislea, Jilava, Botoşani şi Arad. După eliberare, se stabileşte în oraşul Roman, din judeţul Neamţ.
Aspazia Oţel Petrescu a consemnat suferinţele îndurate în perioada de detenţie în volumele: „Strigat-am către Tine, Doamne…”, „Cu Hristos în celulă”, „Adusu-mi-am aminte”, „A fost odată”.
S-a stins din viaţă în noaptea de 21 – 22 ianuarie, la vârsta de 94 de ani.

În izolator, printre şobolani

Iată mărturia Aspaziei Oţel Petrescu, din timpul perioadei de detenţie, mai exact a zilelor petrecute la izolator printre şobolani, în frig şi foame:
„Ce să fac, Doamne, ce să fac, că ăştia la noapte mă ronţăie? Dacă n-aş fi avut cătuşele la spate cu mâinile, aş fi încercat să mă apăr de ei. Dar aşa, cu mâinile la spate şi neputându-le mişca, ce-am să fac? M-a cuprins disperarea şi mi-am zis: «Mă arunc cu putere până jos şi termin povestea! Până aici, Doamne, am putut să rabd, dar acum nu mai pot!» Imediat însă mi-am revenit. «Ce tâmpenie, cine îmi dă mie certitudinea că ajung moartă jos? Pot să ajung rănită şi e mai rău!» Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: «Doamne, nu mă lăsa!» Nu am putut să spun nici o altă rugăciune, nu am fost în stare. Tot ce a fost în mine putere, duh, s-a materializat în acel strigăt: «Doamne, nu mă lăsa!» În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Toate amănuntele pe care le înregistrasem până atunci s-au şters. Era doar o imensitate albă. Era ceva foarte luminos, dar nu lumina aceasta cu care suntem obişnuiţi. Ca să sugerez mai bine, pot spune că era ca o zăpadă proaspătă peste care a venit un soare strălucitor – şi atunci zăpada licăreşte în mii de luminiţe. Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.” (Revista „Familia ortodoxă”, nr. 16/2010)

Irina NASTASIU

Lasa un comentariu