Să fii tu însuți și să fii talentat așa cum știi doar tu

24/02/2017

* Interviu cu actorul Paul Chiribuță

Mircea ZAHARIA: Dragă Paul, ne știm de 100 de ani, așa că n-are rost să umblăm cu politețuri și artificii. După un stagiu strălucit la TT, ai fost director la Teatrul Bulandra, profesor la Académie théâtrale de l’Union din Limoges – distins la fața locului cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor – ești profesor și decan la UNATC și mai și joci în câteva spectacole din Capitală. Chiar, în ce spectacole te putem vedea?

Paul CHIRIBUȚĂ: Este adevărat că am petrecut o bună parte din secolul trecut împreună, într-un loc magic care se numește Teatrul Tineretului. Ucenicia în acest teatru, care a fost multă vreme „locomotiva“ teatrului românesc, o consider un privilegiu. Abia acum, la vârsta reconsiderărilor, îi măsor justa valoare și importanța pe care a avut-o în cariera mea. În ultima vreme când mi se cere o scurtă prezentare sunt obligat să precizez că oricât de scurtă aș face-o, tot lungă pare pentru spațiul limitat al unui caiet program sau al unui interviu. Îmi aduc aminte de o întâmplare care se petrecea la Casandra (sala IATC-ului din perioada studenției mele), la un spectacol de absolvență și care îi avea în primele rânduri pe toți marii profesori ai școlii. Domnul Moni Ghelerter, o persoană cu un statut impunător se așezase în primul rând. Chiar în spatele său avea locul Sanda Manu, care în glumă, se adresează cunoscutului regizor: „Maestre, vreți să vă lăsați puțin mai jos ca să pot vedea și eu?“ După o secundă de ezitare domnul Ghelerter se întoarce puțin și răspunde: „Nu pot, drăguță, nu mă lasă istoria“. Păstrând proporțiile, nici eu nu pot scrie o prezentare scurtă.

M.Z.: Bine. Să ne urcăm atunci în trenul de Capitală…

P.C.: Despre parcursul meu după plecarea din Piatra ar fi multe de spus. Am reușit să intru în București prin Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian“ pentru că la acea vreme, doar teatrele muzicale aveau dreptul să angajeze actori care nu aveau buletin de București. A urmat apoi perioada de la Bulandra care a fost una extrem de fastă. Exercițiul de a sta pe scenă alături de marii actori ai teatrului ca: Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Virgil Ogășanu, Ion Besoiu, Irina Petrescu, Petrică Gheorghiu, dar și mai tinerii Oana Pelea, Răzvan Vasilescu, Marcel Iureș și Mihai Constantin era un număr de trapez, fără plasă de protecție, dar la capătul căruia satisfacția era imensă. Faptul că nu puteai greși, în orice apariție, oricât de mică ar fi fost, punea o presiune enormă la fiecare reprezentație, dar simțeai cum, cu fiecare pas, te apropiai de acea libertate de creație și siguranță la care râvnesc toți artiștii.

Cariera mea a continuat apoi în Franța, odată cu numirea lui Silviu Purcărete la direcția Centrului Dramatic Național Limoges, unde am dezvoltat un proiect pe care nu am reușit să-l finalizăm la Bulandra: școală pentru viitorii actori integrată unui teatru.

În 2009 am revenit în țară la UNATC București ca profesor la catedra de Arta Actorului, iar între 2013-2016 am îndeplinit funcția de Decan al Facultății de Teatru.

Începând din stagiunea 2012-2013 m-am reîntors pe scenă în spectacolele: „Angajare de clown“ de Matei Vișniec, „Omul care mănâncă lumea“ de Nis-Momme Stockmann și „Suflete Tari“ de Camil Petrescu la teatrul George Ciprian, „Trei nopți cu Madox“ de Matei Vișniec la Teatrul Nottara și „Job Interviews“ de Peter Zelenka la Teatrul „Toma Caragiu“.

M.Z.: Toată lumea vorbește despre „minunea de la Piatra Neamț“, de parcă Dumnezeu văzând ce triști sunt plutașii de pe Bistrița și-a zis: „măi, ia să le fac eu mioriticilor ăstora un teatru, să-i mai înveselesc puțin“. Și se făcu teatru… Or, nu-i chiar așa. Dumnezeu doar binecuvânta lucrurile, dar nu făcea nici repertoriu, nici festival, nici turnee în străinătate, nici nu aducea regizori și actori aici. Nu vrei să detaliezi puțin? Tu cum ai ajuns actor la TT?

P.C.: În primul rând nu știu dacă mai erau plutași atunci când s-a înființat teatrul, dar minune a fost. Pentru cine a fost această minune putem discuta. În primul rând pentru fenomenul teatral românesc, pentru actori și pentru spectatorii care au crescut odată cu fenomenul TT, ca să-ți preiau prescurtarea. Trebuie să mărturisim că într-o primă etapă acest teatru a fost mai mult al țării decât al zonei în care exista. Aceasta a fost și șansa lui. Țin minte că la început era greu să depășești cinci-șase reprezentații cu același spectacol în Piatra. Nașterea miraculoasă a teatrului a fost asistată de un om providențial, Ion Coman, cu un simț deosebit al valorii și cu o înțelegere remarcabilă a perioadei în care se afla. Au mai fost câteva promoții de excepție și mult entuziasm din partea tuturor. Apoi ștafeta a fost trecută din mână în mână cu grijă pentru repertoriu și valoarea colaboratorilor. Să nu uităm că existența Teatrului Tineretului a început cu „Vicleniile lui Scapin“ în regia lui David Esrig. Când începi cu dreptul… Ajuns la acest spectacol îți pot răspunde și cum am ajuns actor. Spectacolul amintit mai sus a fost primul meu contact cu teatrul. Nu am o amintire clară despre cum am perceput fenomenul. Nu pot să spun, atunci m-am îndrăgostit și din clipa aceea n-am visat decât asta. Cert este că microbul teatrului a lucrat încet și abia prin clasa a unsprezecea boala s-a manifestat violent. Pot afirma că la un moment dat am avut parte chiar de o iluminare, dar nu avem acum spațiu pentru aceasta…

M.Z.: Ești un actor norocos. Ai debutat în turneul cu „Harap Alb“ în Danemarca, te-ai afirmat rapid în „Farse medievale“, „Zigger-Zagger“, „Răfuiala“ și ai prins marile spectacole ale vremii tale: „Slugă la doi stăpâni“, „Nevestele vesele din Windsor“, „Tinerețe fără bătrânețe“, „Bună seara domnule Wilde“, „Piațeta“. Care ți-a fost mai drag? Unde te-ai simțit mai bine? În ceea ce mă privește, feblețea mea a fost „Slugă...“ și cred că am văzut de zeci de ori scena numărării banilor pe care o făceai cu Horațiu Mălăele…

P.C.: Cu siguranță că am avut noroc. Revin la faptul că exercițiul a patru, cinci premiere pe stagiune, cum am avut parte la început, a însemnat o fabuloasă intrare în profesie. A fost un antrenament sufocant dar fără el nu ar fi fost posibile performanțele care au urmat. Într-o ierarhie etapelor care m-au ajutat să evoluez, amintesc spectacolul „Romeo și Julieta“, prima colaborare cu Purcărete. Nu a fost o reușită totală, dar confruntarea cu personajul Mercuțio mi-a dezvăluit teritoriul imens care mi s-a dat în posesie și am trăit spaima că mă pot rătăci ușor. M-am simțit dintr-o dată responsabil față de profesie. „Farsele medievale“ m-au învățat cum pot fi transformate în trambuline propriile limite și m-au împăcat cu improvizația. Din lucrul cu Tocilescu la „Nevestele vesele din Windsor“, am priceput care anume indicații regizorale mă pot ajuta în munca mea. Înclinația mea vădită pentru comedie a găsit în „Slugă la doi stăpâni“ teritoriul propice pentru construcția comică și pentru precizia gag-ului.. Am iubit fiecare spectacol pentru faptul că descopeream lucruri noi despre existența mea pe scenă și despre existența echipei. Pot vorbi foarte mult despre fiecare spectacol, dar scopul nu este să-mi scriu acum memoriile.

M.Z. – Teodor Mazilu, Paul Everac, Tudor Popescu, Marin Sorescu sunt dramaturgi de care te ciocneai tot timpul pe culoarele TT. Povestește-ne despre colaborarea cu Marin Sorescu

P.C.: „De bine de rău, e bine“ sau „e bine așa rău“ obișnuia să spună Sorescu când lucrurile mergeau alandala. „Matca“ a fost piesa care mi-a prilejuit întâlnirea cu el și repetițiile au fost pentru noi o bucurie și pentru el un chin. Din postura de regizor, scriitorul fabulos care era, părea un copil care a desfăcut o jucărie și nu mai știe s-o monteze la loc. Nimeni nu s-a supărat din această pricină și Liviu Ciulei, chemat în ajutor, a rezolvat problema în trei zile. Este adevărat că toate elementele spectacolului existau fără însă acea înșiruire logică. A fost un spectacol bun care i-a prilejuit lui Cornel Nicoară un rol de excepție și mie și lui Constantin Cojocaru ne-a oferit posibilitatea să ne exersăm capacitățile de compoziție în două bătrâne care încercau să oprească ploaia.

M.Z.: Ai lucrat împreună cu soția ta Ana Ciontea o bună bucată de vreme în Franța. Dincolo de faptul că ați jucat mult și bine, știu că ați înființat, împreună cu Silviu Purcărete, o academie de teatru la Limoges. Vorbește-ne puțin despre această experiență…

P.C.: Preluând direcția pedagogică a Academiei – Școală Superioară de Teatru, și analizând peisajul școlilor de teatru din Franța, am propus un proiect pedagogic care a constituit o noutate în peisajul învățământului teatral, fiind salutat si susținut cu entuziasm de Ministerul Culturii și de autoritățile regionale și locale. Într-o perioadă relativ scurtă de timp Academia de Teatru din Limoges a fost selecționată, alături de cele mai prestigioase școli de teatru din Franța, să facă parte din grupul structurilor de învățământ abilitate să acorde Diploma Națională de Actor. Fără a intra în detalii tehnice, pedagogia pe care am utilizat-o în școala de la Limoges am numit-o „pedagogie eveniment“, reprezentând o direcție care acordă valori și durate diferite unor momente anume din parcursul formator, revelate de evoluția grupului respectiv ca necesare. Cred că ne putem mândri cu faptul că una dintre școlile importante de teatru din Franța a fost inventată de doi români.

M.Z.: Ești, fără îndoială, un om de teatru cu o autoritate de ne neglijat. Ce sfaturi i-ați da unui tânăr actor? Sau nu dați sfaturi?

P.C.: Meseria mea de profesor mă obligă să dau sfaturi și mă bucur de fiecare dată când pot să învăț ceva de la cei care îmi ignoră sfaturile. Îmi aduc aminte de îndemnurile unei distinse regizoare care se adresa actorilor cu: fiți talentați, așa cum știți voi! În tinerețe mi se părea hazliu acest îndemn, dar acum cred că în această meserie vocațională a reuși să fii tu însuți și să fii talentat așa cum știi doar tu, este singurul lucru important.

A consemnat,

Mircea ZAHARIA