Tu ești orb. Eu – surdomut. Mâna ta să o atingă pe a mea .
Și să fie comunicare.
(Khalil Gibran, Nisip și spumă)
În viața de zi cu vi, fiecare individ se angajează într-un proces de comunicare și este conștient de faptul că acesta implică aspecte formale sau nonformale. Astfel, angajarea în discuție a doi sau mai mulți parteneri înseamnă rostirea unor cuvinte, având în atenție și gesturile, mimica vorbitorului.
Mai mult, atât receptorul, cât și emițătorul primesc și interpretează mesaje. În ciuda faptului că procesul comunicațional este la îndemâna tuturor și pare a fi relativ simplu, derularea lui implică o muncă asiduă.
Specialiștii afirmă că pentru a comunica, ne folosim simțurile în moduri foarte diverse, fiecare simț percepând mesaje specifice.
Auzul, de pildă, este un foarte important canal de receptare a mesajelor. Se disting astfel, trei tipuri de mesaje auditive nonverbale.
Există câteva mesaje nonverable transmise pe cale orală, care pot însoți un discurs și care privesc întregul sprijin al acestuia. Pornind de la tonalitatea vocii, intonație, forță, viteză, timbru și ajungând la ezitări și bâlbâieli – toate aceste aspecte întrunesc notele definitorii comunicării nonverbale în interiorul discursului.
Pe de altă parte, identificăm și mesajele nonverbale orale din afara discursului: de la zgomote abdominale, la râs; de la sunete guturale la strigăte. Acestea fac parte din categoria mesajelor nonverbale de care ne ciocnim zi de zi.
Conform informațiilor relatate în lucrarea specialiștului în comunicare și dezvoltare personală, Fabrice Lacombe, Rezolvarea dificultăților de comunicare, ne identificăm și cu mesajele nonverbale auditive constituite de zgomotul produs, cum ar fi mișcarea unei mese sau unui scaun, căderea unui creion ori mototolirea unei hârtii. Tot în categoria unor astfel de sunete se încadrează și sunetul pe care îl facem când batem cu un creion pe masă sau cu piciorul sub masă.
Primordial în această ecuație este și canalul de comunicare. Auzul, de exemplu, este folosit la maximum în cazul convorbirilor telefonice, el fiind și singurul canal de comunicare existent.
O importanță similară o are și canalul vizual, iar utilitatea sa trece dincolo de simpla receptare a mesajelor verbale.
Avem mesaje nonverbale care însoțesc un mesaj verbal, informându-ne cu privirea la starea emițătorului, la emoțiile, trăirile și sentimentele sale. Mai sunt și mesaje nonverbale vizuale simple, fără nici o conexiune cu românii, dar care ne emit informații legate de starea individului. Pot fi similare, dar nu au același sens și aceeași semnificație.
Vom enumera în cele urmează, trei categorii de mesaje, după cum urmează: mesaje spațiale, care exprimă poziția pe care fiecare individ o ocupă într-un anumit spațiu; mesaje corporale: cum sunt mimica, gesturile, postura, mesaje vizuale destinate informării asupra sentimentelor; sau mesaje transmise de învelișul nostru corporal, de înfățișare: haine, pantofi, coafura, unghiile, ochelarii, geanta și mașina etc.
„Pipăitul este un simț puțin utilizat într-o relație, deoarece implică, evident, o anumită apropiere între interlocutori, iar situațiile sociale curente care să permită atingerea sunt puține. Dintre ele, amintim: strângerea de mâini, îmbrățișarea, dar și atingerea cu mâna pe spate a interlocutorului pentru a-i propune să treacă înainte sau atingerea umerilor a doua persoane care vorbesc în timp ce merg” , menționează specialistul în comunicare Fabrice Lacombe.
Prin toate aspectele prezentate mai sus, înțelegem că prin intermediul mesajelelor transmise de sistemul nostru corporal, reușim să le inducem semenilor noștri „carapacea” noastră, precum și modul nostru de a ne comporta și a manifesta. Toate aceste deziderate ne influențează relația noastră ce ceilalți.
Alexandra GÎRBEA