Poate că, până în urmă cu doar câțiva ani, problema imigrației pe teritoriul românesc nici nu putea intra în discuția publică altfel decât episodic. Motivul e simplu și e dat de un fenomen vizibil încă și azi: din România mai mult se pleacă, o constatare valabilă atât pentru perioada din preajma instalării comunismului, pentru cea din perioada consolidării regimului dictatorial, ca și pentru aceea din epoca postcomunistă. În deceniile din urmă, emigrația românească în statele Uniunii Europene – Italia și Spania fiind privilegiate în a cest sens – a devenit una consistentă, ea fiind motivată nu politic, așa cum se întâmpla între 1947 și 1989 (ba chiar și după 1990, în contextul mineriadelor), ci pur și simplu economic: nemulțumiți de situația precară pe care o au în țară și de imposibilitatea de a-și asigura resurse decente de trai, românii au plecat la muncă prin străini. Mediatic vorbind, astfel a apărut fenomenul „căpșunarilor”, oameni care, în realitate, au susținut într-un important procent economia românească, prin bani câștigați „afară” și trimiși celor rămași acasă. Din perspectivă sociologică, studiile atestă faptul că acest fenomen, a cărui anvergură a crescut mai cu seamă după 1 ianuarie 2007, este efectul combinat al întâlnirii dintre așa-numiții push-factors și, respectiv, pull-factors. Simplu spus, este vorba, pe de o parte, despre factorii de presiune din țara de plecare, care sunt, în principal, de natură economică și țin de îngustarea orizontului de speranță, realitatea care încurajează fenomenul migratoriu. Pe de altă parte, există factorii ce încurajează emigrarea în țările de destinație, iar sociologii au observat, cu privire la cazul românesc, faptul că fundamentală, în această direcție, a fost constituirea unei „rețele” formată în principal din rude și prieteni care, după ce și-au găsit locuri de muncă în străinătate, au favorizat plecarea celor care s-au decis să-i urmeze.
Iată însă că, între timp, deși fenomenul emigrației românești din motive economice persistă – și e de crezut că va exista în continuare – statul român se confruntă, în ultima perioadă, și cu fenomenul imigrației. Un fenomen care, având în vedere țările de origine ale emigranților – situate în nordul Africii ori în Orientul Apropiat, de obicei zone de conflict armat – are mai puțin o motivație economică și mai mult una legată de securitate. Împinse de războaie, deci de condiția unei acute insecurități ontologice, parte din populația acestor țări se refugiază, iar România a devenit, într-un asemenea context, poartă de intrare în spațiul european. E drept că cei mai mulți dintre refugiați, deveniți emigranți fără voia lor, văd în România doar o țară de tranzit și vizează stabilirea în alte state europene, din vestul ori din nordul continentului. Există, însă, și situații în care, nedispunând de resurse suficiente pentru a-și asuma un astfel de scop, imigranții să încrece să se stabilească în România. Războaiele din țările Orientului Apropiat și din nordul Africii, dublate de pericolul terorismului islamic, din ce în ce mai pregnant reprezentat inclusiv la nivel geopolitic au creat o categorie de imigranți a căror soartă trebuie gestionată, la nivel european, și de statul român. E o situație cu totul nouă pentru România, iar această realitate rezultă și din faptul că, spre exemplu, toate fondurile alocate Fundației ICAR, singura din țară care este direct preocupată de destinul acestor oameni năpăstuiți, profin din surse externe.
Sigur că avem de-a face cu o situație nouă, o situație care reclamă soluții la nivel de politici guvernamentale. E evident că, din această perspectivă, putem învăța din experiența statelor europene care au fost și încă mai sunt state de destinație pentru migranți. Avantajul pe care îl avem este acela că, din punct de vedere istoric, am fost și suntem un stat multicultural. În contextul refugiaților care aleg să se stabilească, cel puțin temporar, în România, avem acum ocazia să demonstrăm că multiculturalismul nu este doar o etichetă specifică limbajului birocratic, ci o realitate care înseamnă, iată, și capacitatea de a integra oameni care sunt nevoiți să-și construiască o cu totul altă viață, luând-o de la zero. Și nu pentru că așa și-au dorit, ci pentru că au fost forțați. E de urmărit, așadar, cum va evolua acest fenomen, care vor fi reacțiile instituțiilor noastre și, nu în ultimul rând, cum va recepta societatea noastră existența sa.
Dan Misăilă