Jubileul celor 150 de ani scurși de la întemeierea monarhiei românești este umbrit, în aceste zile, de starea medicală a Regelui Mihai I, cel care, în ciuda tuturor provocărilor pe care istoria și viața i le-au adus în față, a fost mereu alături de poporul său, chiar și în perioada cumplitului și lungului exil ce a urmat abdicării forțate, obținută de slujbașii Moscovei, pe 30 decembrie 1947, cu pistolul pe masă. La 43 de ani după aceea, în 1990, urmașii acestor slujbași, avându-l în frunte mp „emanatul“ Ion Iliescu, au folosit din nou armele pentru a nu-i permite Regelui, de frică, revenirea în țară. Sunt 43 de ani răpiți, cu forța, României Regale, de un destin construit cu ajutorul tancurilor. 43 de ani în care România ar fi putut cunoaște o altă cale modernizatoarea decât aceea a comunismului. Sigur, istoria contrafactuală, aceea a lui „ce-ar fi fost dacă“, nu e istorie, ci poate fi, cel mult, un exercițiu de imaginație. „Contrafactum non est argumentum“. Și totuși, e irepresibilă tentația de a te întreba cum ar fi arătat România Regală? Ar fi fost, îmi spun, o țară a normalității. Oricine citește, spre exemplu, Constituția din 1923 va remarca suplețea acesteia, caracterul său democratic, precum și faptul că mecanismul echilibrului puterilor era asigurat inclusiv, sau mai ales prin faptul că Monarhul se afla deasupra partidelor cu adevărat. Că, în practica politică, în interbelicul românesc, ca și înainte, a funcționat mai curând „rotativa guvernamentală“ face parte din experiența proprie unei deficitare democrații sub aspect mentalitar. Dar e de crezut că, în timp, lucrurile s-ar fi putut schimba, întrucât consolidarea unei democrații necesită timp și e un proces de fiecare zi. Ca țară a normalității, poate că România Regală ar fi avut o societate a bunei-cuviințe, manifestată de la raporturile între cetățeni și instituții și între cetățeni ca atare și până la modul de locuire. Poate că ne-ar fi vindecat de păgubosul stil oriental al viețuirii, trecut prin filtrul mioritic dominat amestecul balcanic. Poate că am fi fost nițel mai riguroși și, astfel, mai serioși decât suntem astăzi. Poate că ne-ar fi înculcat simțul datoriei, pe cel al onestității și pe cel al onoarei. Și poate că ne-ar fi oferit șansa unei mândrii patriotice în căutarea căreia încă ne aflăm, dar cel mai adesea de la nivelul unor tonalități specific naționalismului tribal, iar nu celui civic.
Nu a fost să fie, dar timpul nu-i pierdut, cred, pentru toate acestea, câtă vreme putem face un exercițiu de reflecție în cadrul căruia să ne gândim la atitudinea și comportamentul Regelui Mihai I. E ceva ce, măcar atât, măcar acum, fiecare dintre noi îi datorează.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU