În articolul 1, alineatul 3 al Constituției României se prevede că „România este stat de drept, democratic și social…”, însă formalismul acestei susțineri a actului fundamental, adoptat în 1991 și modificat, urmare a exercițiului referendar, în 2003, devine evident de îndată ce luăm în considerare ceea ce este stipulat aici. Astfel, dacă vom confrunta ceea ce spune textul cu ceea ce se întâmplă în realitate, constatarea ne indică existența unei dezirabilități, a unei dorințe constituționale, care nu se regăsește, însă, în exercițiul cotidian al vieții civice românești. Pentru că, în acest moment, România nu este nici un veritabil stat de drept, nici o autentică democrație și este, cu atât mai puțin, un „stat social”.
Pe bună dreptate, cineva s-ar putea întreba: cum să nu fie statul român unul „social”, din moment ce există atâtea beneficii asigurate de administrație, fie aceasta centrală ori locală, celor defavorizați? Există, aici, un paradox: deși, potrivit unui studiu recent al Comisiei Europene, la fel ca în Irlanda și Bulgaria, în România se constată cea mai mare creștere a sumelor ce se alocă sectorului protecției sociale, în procente de 10-15 la sută pe an, structura care trebuie să asigure implementarea proiectelor de acest fel este subfinanțată. Astfel, România deține, alături de Cipru, Bulgaria și Letonia, „performanța” ca doar 5 la sută din forța de muncă să aibă servicii în domeniul asistenței sociale ori în cel al sănătății, ca și pe aceea ca, așa cum se întâmplă în Estonia, Letonia, Polonia și Cipru, să aloce doar 5 procente din PIB serviciilor de protecție socială. În același timp, după cum relevă studiul invocat, în perioada 2007-2012, statul român a redus cu 40% investițiile în domeniul educației, iar în acest moment România depășește media statelor europene – de 13 procente – în ceea ce privește numărul tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani care nu au vreo activitate de studiu ori lucrativă.
Cel puțin câteva chestiuni de o acută importanță rezultă, cred, de aici: 1) în numele statului român, politicienii vânturați pe la guvernare pompează bani „electorali” către cei defavorizați social, fără a avea resurse de dezvoltare pentru un sistem care să rezolve sistematic problemele acestor oameni; 2) nu există niciun proiect de politică publică al cărui scop să fie gestionarea resurselor umane la nivelul tinerelor generații; 3) statul român, prin politicienii săi, nu oferă nicio garanție tinerilor care au, astăzi, între 18 și 24 de ani, că ar putea avea vreun viitor în țară. În aceste condiții, există posibilitatea de a asista la capotarea pe motive politicianiste în fața recesiunii economice prelungite, după cum există și posibilitatea, mai gravă pe termen mediu și lung, ca peste 20 de ani să nu mai avem fonduri suficiente pentru politicile de asistență socială.
Din această perspectivă, politicienii postcomuniști sunt cu toții responsabili, din 1990 până în prezent, pentru că nu au fost capabili să creioneze un cadru care să permită tinerilor ca, printr-o educație bazată pe competențe, iar nu exclusiv pe teorie, să se insereze pe o piață a muncii marcată de competitivitate și meritocrație. De asemenea, ei sunt responsabili și pentru faptul că fie au ignorat, fie nu au au identificat un foarte important semnal venit dinspre societate: acela că modelul mental al tinerilor s-a modificat radical, că nu mai există, cu alte cuvinte, ca model predominant acela potrivit căruia dacă urmezi o facultate, vei fi „un om realizat”. Lumea însăși s-a schimbat, în vest este la fel, dar într-o țară fostă comunistă această realitate a fost mai greu, poate, percepută.
Drept urmare, avem situația de față, aceea a unor cetățeni care, activi fiind acum, vor ajunge în situația ca, peste 20 de ani, să nu prea aibă cine să le plătească pensiile, dar și aceea a unor tineri, copii ai acestor cetățeni, care nu reușesc – fie pentru că nu li se oferă ocazia și cadrul social necesar, fie pentru că, pur și simplu, nu sunt interesați – să găsească un reper al orizontului lor existențial. Inutil de spus faptul că, într-o astfel de realitate, deopotrivă și previzibilă, societatea noastră, și-așa avariată, pare condamnată la subdezvoltare.
Dan Misăilă
