Născut în anul 1939, în judeţul Vaslui, dar devenit romaşcan încǎ de la vârsta de doi ani, Alexandru Spǎtaru a absolvit gimnaziul şi apoi Liceul „Roman Vodǎ” din oraşul de pe malul Moldovei, iar dupǎ absolvirea Facultǎţii de Electrotehnicǎ a Institutului Politehnic din Iaşi, a fost angajat în calitate de inginer la centralele termoelectrice din Borzeşti şi Bacǎu, exersându-şi condeiul la alcǎtuirea monografiilor celor două centrale. Cocheteazǎ cu poezia încă de pe băncile liceului, dar debutează destul de târziu, în anul 2001, la Editura „Universitas XXI” din Iaşi, cu volumul de versuri Cercuri concentrice în albastru, urmat aproape anual de alte volume, aşa încât, în în anul 2017, îi apare cel de-al zecelea volum, Rod şi ofrandǎ, la Editura „Vasiliana-98” din Iaşi, volum care se bucurǎ de o prefaţǎ semnatǎ de poetul Calistrat Costin. Remarcǎm şi inspirata copertǎ I realizatǎ de poeta şi pictoriţa Maria Manucǎ, precum si ilustraţiile interioare, aparţinându-i lui Viorel Corodescu-COV. Ajuns dependent de un scaun cu rotile, pe care Alexandru Spataru îl numeşte, într-un vers, „caleaşca mea regală”- admirabilǎ sfidare a unui destin nemilos!- poetul mediteazǎ la soarta omenirii şi a individului, cu o bucurie netrucatǎ, individualizându- se printr-un discurs liric de tip reflexiv, menit să descopere lumina unui suflet înzestrat cu mari resurse de sensibilitate, care se revarsǎ în versuri de puternicǎ vibraţie interioarǎ, amestec natural de sagacitate şi candoare, de erudiţie şi spontaneitate. Împrumutat şi de noi, titlul volumului în discuţie, cu bogate rezonanţe şi destul de generos ca încǎrcǎturǎ simbolicǎ, sugereazǎ momentul deplinei maturităţi creatoare, din surplusul cǎreia poetul se aratǎ dispus să ofere tuturor o pǎrticicǎ din „starea de perpetuǎ graţie”, o palmǎ din ,,superconcentratul de libertate absolută”, „o picǎturǎ din magia albastrǎ a infinitului”, „o adiere din mireasma Edenului/ un strop din roua dimineţilor stelare”, „o scânteie din amnarul dorului”, „o pagină din Cartea Universului”, o înghiţiturǎ din „ râul de apă vie care/ curge-n mine”, o silabǎ din „cuvântul ce aprinde/ candela pentru iertare”, o sfâşie din „noaptea de mistere/ unde florile cântǎ / ca privighetorile/ iar fluturii sunt/ flori în zbor”. În poezia sa se desfǎşoarǎ un teritoriu al ideii şi al marilor interogaţii, dezvǎluind un lirism rǎsculător şi grav ce se remarcă prin autenticitatea trǎirilor şi intelectualizarea emoţiei, finalizate în tablouri de naturǎ inefabilǎ: ,,Sunt călătorul şi corabia… am întâlnire cu Nemărginirea…călătoresc prin vreme / şi-o opresc / când vreau să-ngenunchez / în faţa unei clipe, /s-o sǎrut…nu pierd ocazia / să dau o raitǎ prin mistere…un întuneric absolut / nu poate exista, / de vreme ce orice mişcare / e însoţitǎ de lumină…respirǎ rar şi adânc, / să intre fluidul miraculous/ în toate amǎnuntele…nemuritorii / sunt hoinari fericiţi / prin oceanele stelare;/ când nu zboară, / păşesc din stea în stea, / gravitaţia o calcă în picioare…vino, Doamne, şi rămâi / să cântăm împreună. / Eu să murmur, / Tu să fii cântecul meu”. Alexandru Spătaru se dovedeşte un poet înzestrat cu har şi adâncă simţire, care îşi trăieşte cu intesitate trăirile, un creator de poezie cerebrală, antiepică, esenţializată şi abstractă, lumea lui fiind situată într-o zonă eterată şi pură, ca o contrapondere la agresivitatea mundană. Înzestrat cu aptitudinea de a fixa imponderabilul afectiv, poetul ne impresionează prin efervescenţa trăirilor interioare, caracteristica demersului său fiind dorinţa de dăruire până la sacrificiu. Destinul, condiţia artistului, trecerea inexorabilă a timpului, dragostea, nostalgia, extazul în faţa frumuseţii vieţii, relaţia cu divinitatea, toate temele îşi găsesc locul într-o poezie problematizantă, străbătută de tot mai grave întrebări neliniştitoare. Departe de retorica ultimelor decenii, Alexandru Spătaru rămâne un poet livresc, a cărui cultură devine sita prin care îşi cerne impresiile şi comunică starea de taină şi proiecţiile rafinate ale eului. Cu admirabilă diligenţă, poetul se avântă în căutarea adevărului şi a certitudinilor, în descifrarea mitologiei existenţei, formulând si reformulând întrebări ce frământă omenirea de mii de ani. Nu putem să nu fim de acord cu scriitorul Calistrat Costin, care îşi încheie astfel prefaţa: „Cartea lui Alexandru Spătaru se citeşte cu folos, condiţia de însingurat printre miracole a poetului venind să inspire şi celor mai sceptici o undă generoasă de împăcare cu drama acestui cosmos parcă fără nici un sens (ori, mai bine zis, fără un sens, cât de cât, précis…” Nu mai puţin încântat s-a arătat şi Mircea Dinutz, din care reţinem o singură frază: „Alexandru Spătaru propune un cod poetic ce impresionează prin frumuseţea pură a liniilor, mişcarea imprevizibilă a determinărilor în plan ideatic, trecerea rapidă de la un câmp de percepţie la altul, cu translaţii de la pasiunea puternică şi durativă la comunicarea adâncă, cermonioasă cu lucrurile lumii”. Suflet vulnerat şi totuşi senin, echilibrat si discret, Alexandru Spătaru converteşte tragedia umană într-o victorie a spiritului, văzându-şi de scris ca de un ritual zilnic şi oferindu-ne, spre delectare, un spectacol poetic al raţiunii şi al lucidităţii.
MIHAI MERTICARU