Dacă ar fi să identific principalul element ce asigură continuitatea tradiției pe care „Timpul“ o poartă cu sine, aș spune că acesta e dat de spiritul critic. Ca publicație conservatoare (în a doua jumătate a veacului al XIX-lea) sau ca gazetă liberală (în prima parte a secolului trecut), ca „tribună a democrației și libertății“ ori ca revistă de cultură (imediat după 1990), „Timpul“ a redat mereu, în paginile sale, această virtute intelectuală, luând poziție nu doar față de problemele controversate din spațiul civic, ci raportându-se și la fenomenele culturale importante într-o manieră ce a presupus atitudinea interogativă. Ca atare, regăsirea identității critice a publicației reprezintă, și pentru noi, cei de astăzi, un permanent exercițiu de recuperare, în contextul căruia prezența lui dubito se manifestă nu doar prin raportare la obiectul analizei (fie acesta o problemă care ține de literatură, de filosofie, de politică, de arte etc), ci și față de propria noastră situare în raport cu el. Mizând pe acest joc al onestității fundamentate pe asumarea subiectivității în înțelegerea lumii noastre, avem siguranța unui echilibru de tip „metretic“. Iar acesta din urmă nu ar fi, cred, posibil, în lipsa tradiției a cărei continuitate suntem datori s-o recunoaștem.
Continuitatea tradiției nu exclude, însă, așa cum rezultă din chiar istoria publicației, discontinuitatea ideologică. Ce îmi pare a fi benefic în existența acesteia din urmă e câștigarea pariului diversității ideilor. E și o formă de a prețui prezentul, recognoscibilă în faptul că paginile revistei sunt deschise dialogului bazat pe argumente, pluralismului axiologic și, în mod evident, opiniilor asumate responsabil. „Timpul“ este, în sine, un act de cultură democratică, iar această realitate e rezultatul principiului asumat de actuala echipă redacțională încă de la primul număr al seriei noi, apărut în urmă cu exact doi ani. Am considerat că, într-o societate marcată de deficit democratic, la întreținerea căruia au contribuit, și în trecut, ca și azi, intelectualii înșiși, este necesar să încercăm a construi punți pentru dialog, indiferent de opțiunile ideologice, fie acestea culturale ori politice, ale celor interesați de ceea ce se întâmplă în spațiul nostru public și cultural. Desigur că remanențele mentalității totalitare, replicate individual și la nivelul conștiințelor intelectuale se constituie, în continuare, în obstacole pentru dezbaterea autentică. Totuși, e cu atât mai provocator să încerci a răspunde monologului autoritarist cu decența unei invitații democratice la dialog. Și e foarte interesant, aș adăuga, să vezi cum „căpitanii culturali“ – spre a modifica, ușor, o sintagmă aparținându-i lui Adrian Marino – reacționează la ludicul inerent unei asemenea invitații. Pentru că aici se află punctul unui conflict ideologic pe care prezentul „Timpului“îl marchează, acela dintre serenitatea opiniilor libere, proprie „oamenilor ideilor“ (Lewis Coser) și încrâncenarea specifică oamenilor unei singure idei.
Tocmai din acest motiv, cred că intersecția aceasta, cumva dialectică, dintre continuitatea tradiției și discontinuitatea ideologică face ca publicația noastră să fie un mediu fertil pentru pregătirea viitorului. De altfel, dincolo de temele abordate în paginile „Timpului“, toate evenimentele organizate în ultimii doi ani, cu sprijinul unei game variate de parteneri instituționali, de la editarea suplimentelor revistei și susținerea unor importante festivaluri în diferite zone ale țării, trecând prin organizarea de conferințe și dezbateri pe teme de acută actualitate și ajungând până la proiectul de impact național și transfrontalier al Campaniei „Oamenii Timpului“ se constituie în piloni pentru ceea ce ar putea însemna, mâine, un spațiu public al normalității. Adică al recunoașterii valorilor, al exercițiilor de admirație pentru alteritate și diversitate, în fine, al depășirii unui provincialism identitar pe care încă îl purtăm, din variate motive, în ranița istoriei noastre recente. Vom merge, deci, mai departe.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU