A apărut numărul 34 al revistei „Ecoul Hangului”, publicaţie editată de Biblioteca Hangu, sub egida Asociaţiei Culturale Hangu. Revista se deschide cu un grupaj de cuvinte duhovniceşti, reunite sub genericul „Aripi spre lumină”. „Hangu în timpul războiului pentru întregirea neamului”este titlul articolului semnat de prof. Gheorghe Drugă, articol care spune povestea zbuciumată a comunei Hangu, din timpul Primului Război Mondial: „Dincolo de greutăţile prin care a trecut populaţia Hangului în timpul războiului (greutăţi inerente), hanganii au fost animaţi de dorinţa împlinirii idealului naţional – unirea românilor într-o singură patrie. Cei care au fost înrolaţi au luptat cu vitejie la Mărăşti, Mărăşeşti şi Valea Oituzului. Numai în comuna Hangu numărul celor care s-au jertfit pentru apărarea ţării şi întregirea neamului s-a ridicat la 117 morţi şi 40 dispăruţi.” Despre „Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la Marea Unire” scrie prof. Dumitriţa Ungureanu, arătând că „Biserica Ortodoxă Română a sprijinit Marea Unire a tuturor provinciilor româneşti întrun stat român unitar, fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de afirmare şi cultivare a conştiinţei naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.” Chipuri de eroi Aşa cum ne-a obişnuit, bibliotecara Liliana Pîntea – care este şi redactorul-şef al revistei – emoţionează cititorii printr-o evocare tulburătoare a chipului bunicului său „ce refuzase să moară sub ploaia de gloanțe de la Cotul Donului și a schijelor de obuze de la Stalingrad.” „Nu-mi povestise niciodată despre război, poate pentru că nu voia să-și amintească acei ani în care moartea îi pândea de pretutindeni, poate și pentru că se gândea că eu, un copil abia trecut de 9 ani nu pot înțelege prea multe, dar, uneori, când rămâneam numai noi doi, iar el dezlipea cu grijă de pe plita încinsă, râșcovii pe care îi culesesem împreună, chipul i se întuneca, iar ochii i se tulburau, privind peste mine, în depărtări. Atunci știam că își amintea de război. Așa s-a întâmplat și acum, iar eu l-am rugat să-mi spună ce s-a întâmplat. Amintirile dureroase au rupt brusc zăgazurile timpului și a început să povestească, cu o emoție amară în voce, de ziua în care băiatul cel mai mare, tatăl meu, i-a adus la stâna unde bunicul era baci, adică șeful ciobanilor, ordinul de concentrare. Trebuia să plece, să se pregătească de război și să lase acasă șapte copii, toți mici, doar în grija bunicii. A plecat într-o dimineață rece de noiembrie 1940, cu tata de mână, un copil de 8 ani. Tata mergea la școală în Gura Hangului, când s-au despărțit, i-a dat un bănuț, l-a strâns în brațe și l-a rugat să aibă grijă de frații și de mama lui.” Micii scriitori Micii condeieri nu sunt uitaţi nici în acest număr, Sânziana Mazilu, din clasa a VII-a, semnând o povestire sensibilă despre anotimpul alb: „Pădurile au haine noi și groase. Munții și-au acoperit crestele cu praf alb de stele, iar Ceahlăul, deși își poartă cu semeție cușma de zăpadă, e trist că nu-și mai poate oglindi măreția în apele albastre ale lacului, pentru că gerul a suflat peste ele și le-a înghețat. E liniște și totul pare încremenit, doar fumul cenușiu se ridică alene din coșurile caselor și își face loc prin văzduhul înghețat.” La rândul ei, Anna Laura Pricop, din clasa a Va, scrie despre eroismul străbunicului ei, luptător pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial: „Noi, strănepoții, dar și nepoții și copiii lui suntem mândri că străbunicul nostru se numără printre soldații români care au luptat cu vitejie și curaj, pentru apărarea patriei străbune. El, STRĂBUNICUL MEU, este EROUL NOSTRU.” Nu în ultimul rând, Ana Maria Anania se adresează Anului 2019, rugându-l să îi înveţe pe oameni să îşi iubească ţara mai mult: „Îmi doresc să ne aduci mai multă bunătate, sinceritate, dorința sinceră de a realiza ceva, mai mult adevăr în viața noastră. Sper să nu mai uităm așa ușor cine suntem, să facem mai multe pentru noi, să ne apărăm identitatea, să iubim mai mult tradițiile noastre, nu altele, să îndrăgim mai mult limba noastră dulce și să renunțăm la înlocuirea ei cu tot felul de cuvinte străine, să fim cine trebuie să fim.”
Irina NASTASIU