Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare
M-am născut într-o familie cu mulți frați și surori. Am fost acasă 11 copii și părinții. Dintre noi, șase surori și cinci frați. Eu am fost al patrulea copil al părinților mei, după două surori care au venit pe lume cu șase, respectiv opt ani înaintea mea, și un frate mai mare cu doi ani.
În fiecare an, după mine, venea câte un copil. Ne-am născut și am trăit la țară, în condiții nu dintre cele mai bune. Dormeam patru copii într-o cameră. Ne luptam între noi, uneori, când ne chemau mama și tata să dormim lângă ei. Privilegiul cel mai mare era să dormim în aceeași cameră cu părinții, dar într-un pat diferit.
Mama și tata lucrau în agricultură, la cooperativă. Aveam o grădină în care lucram toți frații, fiecare după puterile sale. Aveam zarzavaturile noastre, fructele noastre, animalele noastre – porci, găini, pisici, câinele meu preferat. Era o curte plină și o familie mare.
Ne duceam la școală dar, părinții nu puneau mare presiune pe noi pentru a învăța, să ne dezvoltăm în acest sens. Cine nu voia, de la clasa a patra, rămânea acasă să dea o mână de ajutor.
Mie, personal, îmi plăcea, însă, foarte mult să învăț. Mi-a părut rău când părinții mi-au zis, după clasa a opta, că nu o să mă poată spijini să merg mai departe. M-am hotărât să ajut în gospodărie, dar, după doi ani de zile, am luat o altă hotărâre, aceea de a mă înscrie la seral, să pot termina liceul și să mă pregătesc pentru universitate. Un astfel de gând, în familia mea, era ceva total neobișnuit. Nu mulți dintre ai mei m-au susținut. O parte dintre ei au plecat la muncă în toate colțurile țării. Fetele, la o vârstă mai tânără, s-au măritat, au devenit casnice și gospodine în casa lor. Eu sunt singura care m-am dedicat în totalitate țelurilor mele, chiar dacă părinții nu au putut să-mi ofere: carte, școală, învățătură și informație.
Niciodată nu le-am reproșat părinților, nici măcar în gând, că nu mi-au oferit un sprijin, cât de mic. Știam că ei s-au străduit și au mai avut de hrănit alți 10 frați. Au făcut totul ca să fie o relație de iubire în casa noastră și care să ofere valori adevărate de respect, familie sănătoasă, în care frații se împacă unul cu celălalt.
Am văzut-o pe mama muncind din greu la pământ, îngrijind copiii, casa și animalele și m-am jurat că în viața mea nu o să fiu ca ea. Nu o să mă sacrific și nu voi fi o mamă care muncește din greu fără să văd nici un rost în viață și nici o plăcere. Am hotărât să acumulez cât mai multe informații, să termin facultatea de Economie – ASE București și am luat apoi și doctoratul și, mai departe, până am ajuns profesor universitar. Am fost nevoită să mă lupt pentru locul și statutul meu de profesor, și, cu toate astea, nu mi-am neglijat niciodată frații sau părinții, atunci când era nevoie.
Sărbătorile, în special cele religioase, cele de familie, le făceam împreună și mă implicam în toate pregătirile.
Eu, personal, m-am hotărât să nu-mi construiesc o casă și o familie proprii, pentru că am crezut că pot astfel să-mi neglijez cariera.
Uitându-mă în amintire, la mama cum se chinuia, imediat mă gândeam că trebuie să urmăresc alt țel, cel pe care l-am început. Și așa am făcut. Pentru mine, frații și surorile erau familia extinsă și, fiecare dintre ei, când s-a căsătorit sau când aveau copii, se bucura de prezența mea. Și ei, față de mine, erau atenți. Natural, părinții mei, la un moment dat au murit. Am rămas noi, frații, să ne sprijinim unii pe alții. Dar, destinul și soarta au hotărât altceva. Fratele meu cel mic a murit de cancer. Nu a trecut mult timp și s-a îmbolnăvit o soră mai mare decât mine și moare și ea. Și așa, într-un timp scurt, de la 11 frați am rămas doar 5, cu tot cu mine. Cum m-am bucurat foarte mult de fiecare în parte, de relația noastră, de comunicarea noastră, așa sunt acum de îngândurată și înfricoșată atunci când sună telefonul și unul din frați sau surori e la celălalt capăt al firului. Am impresia că telefonul vine cu o veste proastă, chiar moartea altui frate.
Am rămas eu, de 89 de ani, sora mea cea mare de 93 de ani și alți trei frați mai mici decât mine. Fiecare dintre noi, cu excepția surorii mai mari, este foarte activ. Scrie cărți, are mai multe activități și are o viață plină. Dar, în fiecare zi când mă trezesc, îmi stă în gând o întrebare care mă frământă și al cărei răspuns nu îl știu: Cine va fi următorul care va pleca dintre noi? Nu pot să spun că acest gând mă obsedează. Dar, sigur, el co – există cu mine, mă pune pe gânduri.
Îmi amintesc când eram mică de 8 ani, când mama a adus-o pe sora mea de la spital, după ce a născut-o, cum am sărit eu și frații mei către pătuțul ei, să o vedem, să o atingem. Da, aveam grija egoistă că suntem așa de mulți copii și că va veni încă un copil în casă și eu nu voi mai primi iubire și dragoste. Dar m-am obișnuit cu acest gând și iubirea pe care a mama transmis-o fiecăruia dintre noi, s-a transmis de la mine la surioara mea. Nu mă gândeam atunci că va veni momentul când o să trebuiască să mă despart de fiecare dintre frați ,surori și părinți și să mă gândesc că eu am supraviețuit. Încet-încet, simt că de fiecare dată când moare unul din frații mei, moare și ceva din mine. O parte din mine. Am împărțit atunci căsuța mică cu toți frații, ne băteam în ea în glumă sau chiar real, încercam să fiu eu mai puternică decât ei. Când am crescut și am ajuns profesor universitar și ei rămas la țară, tot n-am simțit o stare de superioritate. Am simțit că ne susținem unul pe altul, ne iubim și nu contează funcția și profesia fiecăruia.
Pierderea fiecărei persoane iubite este pentru mine o mare problemă. Mă gândesc ce fac acele persoane care și-au pierdut pe toți cei dragi și au rămas singure pe lume. Mi-e frică să aprofundez acest gând și îl scot din mintea mea. Și totuși, cu cât ne-am depărtat fizic și geografic unul de altul, în sufletul nostru rămânem aceeași oameni care ne iubim, care au pierdut oameni dragi, dar care le-au rămas alții.
Eu nu mai spun că dintre frații care mai trăiesc acum, nu mai sunt așa de puternici ca înainte. Simt, când vorbesc cu ei la telefon, că starea lor fizică și psihică s-a înrăutățit. Mă gândesc că dacă natura vieții ne permitea să creem prieteni și persoane de suflet pe parcursul vieții, cu scopul de a-i înlocui pe cei dragi care au plecat dintre noi, era măcar o soluție parțială. Dar, ce simt eu, este că prieteni adevărați, de suflet, îi faci în timpul școlii, liceului sau facultății. Și, o mică parte, din timpul serviciului. Dar, la o vârstă înaintată, când fiecare are preocupările, problemele și bolile lui, este mai greu să-ți faci un prieten de suflet cu care să-i înlocuiești pe cei plecați veșnici dintre noi. Atunci, îți rămâne să accepți ideea că încet-încet, pleacă oamenii de care ai fost înconjurat și te regăsești, brusc, singur pe lume. De aici, gândul că predai cheile și vei părăsi și tu lumea, nu este depărtat.
Vă scriu aceste rânduri, domnule doctor, cu două zile înainte de Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, cu speranța că le veți publica. Poate că nouă, vârsticilor ne lipsesc speranța și puterea să aducem oameni noi alături de noi, persoane bune, de suflet, să se împrietenească cu noi fără vreun interes material sau personal, să simțim că suntem chemați din nou să ne trăim viața ori să o terminăm pe linia cea mai frumoasă.
Și voi termina cu un vers din Lucian Blaga, pe care mi l-am amintit: „Când m-am trezit om și cuget împlinit/ Singurătatea mea răsuna înaltă prin lume”.
Cu prețuire, o pasionată cititoare a articolelelor dumneavoastră.
Dr. Miron, notă;
Această scrisoare, m-a pus pe gânduri. Înainte de a primi rândurile dvs cu 10 minute, discutam cu un bun prieten de-al meu care este mult mai în vârstă decât mine și este și foarte bolnav, și nu mai poate practica sportul lui preferat- tenis, pe care îl jucam împreună de 30 de ani. Atunci, mi-am adus aminte că pe parcursul anilor au plecat persoane pe care eu le simpatizam. Au plecat fie că sunt bolnave, fie că au murit. Scrisoarea mi-a trezit acest gând, că încet dar sigur, persoanele de care ne-am atașat pleacă dintre noi și ne rămâne gândul: Cine e următorul care va pleca și când urmează să pleci și tu?
Pentru mine și pentru toți cititorii se poate analiza povestea doamnei ca o metaforă a vieții și îmbătrânirii noastre.
