În anii din urmă, marcați de procese duse la capăt și finalizate cu condamnări care au readus în scenă ideea de dreptate, am avut cu toții ocazia de a auzi o „recomandare” venită din partea unuia dintre pilonii capitalismului de carton ce s-a impus în postcomunism: „Întăriți-vă statul!” Putem sesiza și acum că în spatele acestei „recomandări” se află o bună doză de cinism, injectată discursiv și asumată cu o inexplicabilă mândrie de toți cei care, pe parcusrul ultimilor 25 de ani, au spoliat un stat slab.
Ce înseamnă, însă, să avem un stat puternic? Pentru că avem pretenția unei democrații, ca țară membră a UE, trebuie să ne raportăm la regulile democratice, dacă e să încercăm a răspunde la această întrebare. Or, o regulă fundamentală a democrației, în înțelesul său de formă de organizare politică a suveranității populare, este aceea a limitării puterii de stat. Aceasta a fost pentru prima dată stipulată de către constituționaliștii americani, care doreau să se asigure că puterea de stat nu va deveni abuzivă, așa cum se întâmpla, în secolul 18, în mai toate regimurile monarhice europene, marcate de absolutism. Odată cu nașterea democrației americane, ideea că puterea statului asupra cetățenilor săi trebuie să fie totală este întoarsă pe dos, arătându-se că, dimpotrivă, „cetățenii primează, iar statul urmează”, pentru că posibilitatea existenței statului este asigurată de voința comună, identificabilă prin normele constituționale, a cetățenilor săi. Avem, aici, o primă direcție pentru a răspunde la întrebarea de mai sus: un stat puternic nu este un stat abuziv, ci un stat în care regulile constituționale sunt respectate atât de către puterea de stat, cât și de către cetățeni.
O altă regulă democratică pe care trebuie să o luăm în considerare spre a răspunde întrebării „ce înseamnă un stat puternic?” este cea a separației puterilor guvernământului și a controlului lor reciproc. Practic, puterea de stat nu trebuie concentrată în mâinile unui singur om ori în mâinile unui singur grup, ci trebuie să fie împărțită în așa fel încât să existe un echilibru. Din acest punct de vedere, celebra zicere atribuită politicianului britanic Lord Acton, potrivit căreia „orice putere corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut” ne indică necesitatea ca puterea de stat să fie limitată, controlabilă și controlată de către cetățeni. Un stat în care există acest echilibru al puterilor nu este, prin urmare, un stat slab, ci un stat democratic puternic, ce respectă suveranitatea poporului.
În fine, mai există o regulă democratică pe care o putem adăuga celor două deja amintite: puterea unui stat democratic este întărită numai prin domnia legii. Egalitatea cetățenilor în fața legii este o normă constituțională fundamentală, dar frecvent încălcată în statele pseudo-democratice. În politica românească, spre exemplu, proasta înțelegere a imunității parlamentarilor încă face ca aceasta să nu fie restrânsă, așa cum ar trebui, exclusiv la declarațiile politice, ci să fie extinsă până la a le permite să se creadă deasupra oricărei legi.
Pentru a avea un stat democratic puternic, nu avem nevoie, prin urmare, de întărirea puterii politicienilor, ci de întărirea puterii cetățenilor. Aceasta din urmă poate fi întărită doar prin consolidarea practicilor instituționale și procedurale de factură democratică, care să asigure un grad maxim de limitare a posibilelor abuzuri, care să permită un just echilibru al puterilor legislativă, executivă și judecătorească și care să impună domnia legii în așa fel încât egalitatea în drepturi, dar și în obligații să se aplice tuturor membrilor comunității, indiferent de numele sau poziția lor.
Dan Misăilă