1.Filozoful Confucius (551 – 479 înainte de Hristos) a fost întrebat : „care este prima virtute a unui om întreg la minte şi la suflet?” . Răspunsul filozofului : „prima virtute a unui om întreg la minte şi la suflet este să numească cinstit oamenii şi lucrurile”. Adică, despre omul vrednic (capabil, harnic şi drept) să spună că este vrednic, despre ticălos (om de nimic) să spună că este ticălos, despre Împărat, dacă este gol, să spună că este gol, iar despre lucruri, dacă sunt de proastă calitate sau inutile, să le spună ca atare. Dacă luăm aminte la afirmaţia celebrului filozof (sanctificat!), înseamnă că, de mii de ani, zilnic, fiecare dintre noi ne aflăm în faţa acestei inevitabile întrebări : cât adevăr suntem în stare să suportăm şi să promovăm ?! „Adevărul, asprul adevăr!”, cum murmura Danton, urcând treptele eşafodului … 2.Adevărul e că, de 200 de ani, în Ţara Românească şi de 500 de ani în Moldova, personalitatea ţărilor române s-a format prin Regalitate (voievodate, principate). Transilvania (voievodat, principat sau guvernată sub imperiu) s-a aflat, la rândul ei, sub regimul regalităţii. Nici o zi, nic un ceas, românii n-au avut, ca şef de stat, un preşedinte. Am avut numai Principi şi Domnitori, adică monarhi. De la primele forme de organizare statală şi până la invazia comunistă, la noi, puterea statului s-a centrat în jurul autorităţii morale a unui voievod, adică în jurul unui rege. Toate evenimentele majore ale istoriei noastre sunt legate de numele unui domnitor, adică a unui monarh, deoarece, la români, „Domn” însemna „Împărat”, „dominus noster imperator”, cum se zicea la Roma, Papei. Ţara îşi alegea, liberă, Domnul, cum se alegea Papa. 3.Ideea de Împărat a trăit în conştiinţa poporului nostru, fără întrerupere, secole de-a randul, deoarece Vodă continua tradiţia Împăraţilor Romei apusene şi răsăritene. Domnii noştri aveau legături strânse cu dinastiile străine. Voievodul ales avea şi tendinţe dinastice : pe baza voievodatelor s-a întemeiat Domnia, care a căpătat un caracter dinastic. În Moldova, sentimentul dinastic era şi mai puternic, deoarece Moldova era vecină cu Polonia, unde asemenea idei şi sentimtente erau adânc fixate în mintea fiecărui polonez. Toate acestea ni le spunea Nicolae Iorga, într-o expunere făcută în anul 1922, la Institutul Social Român, pe marginea proiectelor Constituţiei din 1923, care – ţinând seama de trecutul nostru şi de sufletul maselor populare – a consacrat monarhia constituţională. La noi, meritele regalităţii sunt incontestabile : Carol I a continuat şi a extins reformele începute de Cuza, contribuind, masiv, la neatârnarea statului şi aducând ţării un însemnat spor de prestigiu peste hotare. Ferdinand i-a continuat opera, cu rezultate absolut remarcabile, de numele lui legându-se Marea Unire, Constituţia din 1923, cea mai democratică pe atunci, reforma agrară şi o suită de alte măsuri susceptibile a sprijini dezvoltarea modernă a ţării. La 23 August 1944, cu sprijinul partidelor democratice şi a Armatei, Mihai I a readus ţara de partea Aliaţilor, încercând să salveze ce se mai putea salva, în primul rând existenţa noastră statală şi păstrarea instituţiilor democratice fundamentale. Fatalitatea istorică şi geografică au vrut, însă, altfel…De ţinut minte este, însă, altceva şi anume : toate evenimentele majore ale istoriei noastre sunt legate de numele unui domnitor sau al unui rege. Monarhia a fost implicată în toate procesele înnoitoare care au marcat, decisiv, destinul nostru ca popor european : definitivarea modernizării ţării, cucerirea independenţei de stat (1877), proclamarea Regatului (1881), Unificarea (1918), dezvoltarea interbelică, Constituţia din 1923, actul temerar de la 23 August 1944. În România, Monarhia a durat până la „ venirea ruşilor”, care ne-au adus republica, mai întâi „populară”, apoi „socialistă”. Republica este, însă, contrară tradiţiilor noastre ! Probele sunt nenumărate. Să ne oprim la unul singur, foarte elocvent : mirifica întâlnire cu Regele, a unui milion de români, la Sfintele Paşti din anii `90. A fost o întâlnire minunată, măreaţă, admirabilă, uluitoare! Imensa mulţime a recunoscut spontan, cu afecţiune şi demnitate, autoritatea şi prestigiul Majestăţii Sale : o legitimitate percepută ca o stare de graţie ! Spectaculosul entuziasm colectiv cu care a fost întâmpinat Regele prezenta toate caracteristicile unui mesianism politic, a împlinirii unei aşteptări îndelungate. Când El a spus oamenilor că „Hristos a înviat!”, mulţimea a răspuns, într-un glas, cu lacrimi de fericire în ochi că „Adevărat a înviat !” S-a înfiripat, atunci, un legământ cu valoare mult mai puternică decât nişte opţiuni electorale mai mult sau mai puţin induse sau manipulate. Acest spontan şi masiv entuziasm colectiv ne-a garantat că avem, în noi, ceva sfânt care ne leagă de Dumnezeu! S-a văzut, atunci, că fundamentul legitimităţii implica ceva mai mult decât aritmetica unui scrutin : este ceva miraculos, care preface – din interior – forţa în drept şi supunerea în libertate ! S-a văzut, atunci, că, în legitimitate, nu există proporţii sau limite : ea există – întreagă şi absolută – sau nu există! Că, este legitim ceea ce, prin valoarea sa, obligă la respect, ceea ce este fundamentat în valoare şi este recunoscută, ca atare, de opinia publică. Că, singurele valori legitime sunt cele trăite la nivelul reacţiilor difuze ale maselor…
Mihai Ciubotaru