Așa cum s-a văzut dintru început, criza refugiaților a prins pe picior grești decidenții de la nivelul Uniunii Europene. Măsurile luate până acum de autoritățile naționale – vezi cazul Ungariei, dar și cel al Germaniei – sunt mai curând soluții de avarie decât posibilități de a transgresa o problemă covârșitoare, atât din punct de vedere umanitar, cât și din punctul de vedere al securității. Atunci când, la mijlocul anilor 1990, politologul american Samuel Huntington scria celebra „Ciocnirea civilizațiilor“, între premisele perspectivei pe care o oferă în carte nu se afla și aceea care să prevadă realitatea de astăzi, o realitate articulată pe două dimensiuni, cea umanitară și cea a securității. Iată, însă, că, astăzi, orice dezbatere referitoare la criza refugiaților nu le poate evita. În afară de dilemele născute din întrebări firești, precum „ce facem, noi, europenii, cu acești oameni?“ și, respectiv „cum ne putem asigura noi, europenii, securitatea, în condițiile manifestărilor violente ale fundamentalismului islamic?“, problema fundamentală pe care situația de față o aduce în atenție este aceea a însăși europenității. Pentru a parafraza titlul unei recente cărți a sociologului german Wolf Lepennies, problema se poate pune și de-o manieră interogativă, astfel: ce este europenitatea? Fără îndoială, este un produs al modernității politice, a cărui proiecție inițială, în sens de ideal regulativ, poate fi regăsită, de exemplu, în „Spre pacea eternă“ a lui Immanuel Kant, cel care spunea că o caracteristică fundamentală a europenității este aceea de a-l primi pe străin cu ospitalitate, mai cu seamă dacă străinul se află în nevoie. Mai este valabilă, însă, această caracterizare a europenității, în condițiile în care, dincolo de situația cu adevărat umanitară, există și amenințarea terorismului din cauze exclusiv religioase? E foarte greu de răspuns și, foarte probabil tocmai dată fiind dificultatea de a oferi un răspuns tranșant la o asemenea întrebare, măsurile luate în plan european față de criza refugiaților riscă să apară ca soluții care ne îndepărtează pe noi, europenii, de atributul europenității.
Criza refugiaților este și o criză a violenței. Ea își regăsește cauza esențială, desigur, în conflictele apărute în Orientul Apropiat și în formarea ISIS, dar produce efecte, cum vedem astăzi, și în spațiul european. Dincolo de ridicarea unor garduri cu sârmă ghimpată, dincolo, deci, de „autoghetoizarea“ Europei, dincolo de faptul că riscăm să ne întoarcem la mitul cetății asediate și la mentalitatea de lagăr pe care au produs-o, în egală măsură, cele două crunte totalitarisme ale secolului trecut, vedem peste tot, în zilele din urmă, prezența violenței simbolice: la nivel discursiv, la nivel atitudinal, la nivel comportamental. Se judecă în alb și negru, se pierd nuanțele, ceea ce, evident, reprezintă un prim semn al existenței crizei. Situația este, cu adevărat, una de excepție și e foarte posibil ca ea să ceară luarea unor măsuri excepționale. Ceea ce, însă, iarăși ne poate îndepărta de mult clamata europenitate, mai cu seamă de aceea proiectată în urma celei de-a doua conflagrații mondiale și care a putut fi pusă în practică, în sens pacifist, grație construcției instituționale, economice și politice a Uniunii Europene. Dar, dată fiind presiunea curentă, deopotrivă, din nou, umanitară și de securitate, cum va rezista această construcție în anii care urmează? Liantul acestei construcții este tocmai europenitatea, iar proba menținerii acesteia este, acum, modalitatea în care noi, ca europeni, prin decidenții noștri, vom reuși să gestionaăm criza refugiaților.
Dan Misăilă
