Referendumul ca instrument al democrației (II)

Un alt aspect demn de luat în seamă în discuţia relativă la problema referendumului este cel al deficitului democratic pe care îl are sistemul nostru politic. E un aspect ce trimite, practic, spre chestiunea calităţii democraţiei româneşti. Criteriile de analiză a calităţii unui sistem democratic sunt mai multe, însă iau în discuţie aici, plecând de la contextul politic actual, doar problema actorului principal căruia orice referendum i se deschide spre arbitraj: poporul. Am ca punct de start o presupoziţie, nu o certitudine: aceea că spaţiul social-politic românesc este cel caracteristic unei societăţi populiste. În ultimii ani, tenta populistă a devenit accentuată nu doar în mediul politic, ci şi în cel jurnalistic ori în acela specific intelectualilor publici. De curând, se adaugă acesteia un reviriment al naţionalismului etnic, o bună vreme aflat „în carantină” la nivelul unor partide anti-sistem, al instituţilor media dependente de acestea şi la cel al protocroniştilor care n-au divorţat de naţional-comunismul ce le-a conferit identitate. Întrucât acest tip de discurs a reuşit să producă un efect de imitaţie asupra actorilor politici ce păreau să parieze, până în prezent, pe cartea europeană, efect întreţinut de instituţiile media influente, populismul dublat de un naţionalism primitiv acţionează şi asupra arbitrului electoral, poporul, îndemnat din toate părţile să se exprime, oriunde şi oricum.

Participarea politică a cetăţenilor este, evident, un ingredient important al democraţiei. Problema e că definirea cetăţenilor în termeni „administrativi” tinde să obnubileze importanţa calităţii politice a acestora. Din nou, mass-media joacă, şi aici, un rol deosebit. Făcând abstracţie de cartelizarea presei româneşti şi de discursul maniheist, profund non-jurnalistic, ce a câştigat teren în spaţiul nostru public, nu putem trece peste faptul că un cetăţean presupus „informat” nu este, automat, şi un cetăţean „competent” sub aspect politic. Totuşi, instrumentul referendar se adresează acestor cetăţeni, care au, cu toţii, acces la informaţie, dar ale căror competenţe politice sunt discutabile. Nici nu încape îndoială: chiar şi în această situaţie, alegerile cetăţenilor trebuie respectate. Pe de altă parte, trimiţând din nou spre fragila democraţie românească, aş lua în seamă un avertisment al lui Giovanni Sartori: „Când îşi exercită influenţa, poporul este la rândul său influenţat. Înainte de a vrea ceva, adeseori îi este indusă o dorinţă. Când ni se spune că oamenii înşişi guvernează, trebuie să ne asigurăm că nu este vorba de o democraţie de faţadă, de o simplă falsificare a democraţiei” (Teoria democraţiei reinterpretată, p. 128).

Dacă avem în vedere cel puţin ultimele patru referendumuri desfăşurate în România, vom putea constata avansul „democraţiei aclamative”, aceea în care politicienii, indiferent de culoare, au invocat „poporul” şi au utilizat, pentru ei înşişi, eticheta de „reprezentanţi ai suveranităţii populare”. Instrumentele democratice, precum referendumul, îşi au importanţa lor în arhitectura constituţională a unui sistem politic. Uitilizarea lor excesivă poate totuşi să dăuneze calităţii democraţiei, la fel cum invocarea maximalistă a rolului poporului poate să erodeze funcţionalitatea acesteia. E încă un motiv pentru a considera că problema referendumului este una ce trebuie reglată cu maximă fineţe în ansamblul nostru constituţional.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru