Referendumul ca instrument al democrației (I)

Luând în calcul întreaga perioadă postcomunistă, în România au avut loc, în total, 6 manifestări referendare: două referendumuri constituţionale (unul pe 8 decembrie 1991 şi altul pe 18-19 octombrie 2003), două referendumuri pentru demiterea preşedintelui (pe 19 mai 2007 şi pe 29 iulie 2012), unul pentru schimbarea sistemului de vot (pe 25 noiembrie 2007) şi unul pentru trecerea la parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari (pe 22 noiembrie 2009). La o primă evaluare, s-ar părea că, dată fiind consultarea demos-ului pe chestiuni de maxim interes general, sistemul politic românesc poate fi înscris, cu succes, în seria democraţiilor funcţionale, cu o autentică fibră participativă. O evaluare tehnică minimală ne arată însă că, din totalul manifestărilor referendare redate mai sus, două au fost invalidate din cauza participării insuficiente (referendumul pentru schimbarea sistemului de vot din 2007 şi cel pentru demiterea preşedintelui din 2012), iar în cazul altuia, perioada votului a trebuit să fie prelungită cu încă o zi, din acelaşi motiv (referendumul constituţional din 2003). În contextul dezbaterii despre posibilele modificări ce ar putea fi aduse actualei Constituţii a României, aş aduce în discuţie încă cel puţin două tipuri de evaluare, ţinând cont de problemele observabile la nivelul sistemului nostru politic, aşa cum sunt personalizarea instituţională şi deficitul democratic.

Într-un eseu admirabil despre „guvernarea oamenilor sau guvernarea legilor”, politologul italian Norberto Bobbio sublinia primatul cadrului procedural specific statului de drept: actul de guvernare se realizează prin respectarea strictă a legilor, indiferent de oamenii care ocupă vremelnic funcţii în aparatul guvernamental. O proiecţie normativă ce nu-şi găseşte corespondent în realitatea politică românească, dar care joacă măcar rolul unui ideal regulativ în democraţiile consolidate. În România, guvernarea este a oamenilor, dincolo de şi peste legi. Procedurile sunt modificate sau pur şi simplu nerespectate, ceea ce face ca democraţia, fragilă cum e, să fie „suspendată” într-o stare agonică. Ca procedură, referendumul însuşi a fost personalizat. Primul preşedinte postcomunist al republicii, Ion Iliescu, a lucrat în acest sens o dată şi bine, în 1991, ceea ce i-a adus peste două mandate în funcţie. La referendumul din 2003, presiunea integrării europene l-a determinat ca, împreună cu premierul Adrian Năstase să prelungească, sub coordonarea lui Octav Cozmâncă, timpul alocat votului cu încă o zi. Nici preşedintele Traian Băsescu nu s-a lăsat mai prejos, utilizarea instrumentului referendar (în noiembrie 2007 şi în noiembrie 2009) având străvezii scopuri electorale. Pe de altă parte, Traian Băsescu a fost subiectul celor două referendumuri de suspendare, din mai 2007 şi din iulie 2012. Amândouă au fost puternic personalizate (chiar dacă „pe negativ”, de această dată), de ambele a trecut cu bine. Şi în ceea ce priveşte posibilul și previzibilul nou referendum pentru modificarea Constituţiei, există amprenta unei personalizări în funcţie de conjunctura politică a zilelor noastre. Avem de-a face, aşadar, prin această personalizare, cu o „guvernare a oamenilor” care orientează şi utilizează procedurile democratice în definite scopuri politicianiste. Nu e deloc întâmplător faptul că, într-un răstimp foarte scurt, de numai cinci ani (2007-2012), au avut loc patru dintre cele şase acţiuni referendare ale sistemului postcomunist românesc. Evaluarea procedurală pe care o propun aici nu vrea să spună că referendumul ar fi, dată fiind coloratura autohtonă pe care a primit-o, un instrument mai puţin democratic. Ştim cu toţii exemplul Elveţiei, stat mic şi foarte bogat, în care frecvenţa utilizării referendumului este ridicată. Dar există şi exemplul SUA, pe care îl prezintă Robert Dahl: „(…) constituţia Statelor Unite nu include nicio prevedere în privinţa referendumurilor (niciun astfel de referendum nu a avut loc vreodată la nivel naţional) cu toate că se desfăşoară în mod obişnuit în multe state” (Despre democraţie, p. 118). În cazul României, întrebarea este dacă nu cumva excesul de personalizare a instituţiilor şi procedurilor democratice (care, cel puţin formal, există) poate reprezenta un pericol la adresa democraţiei însăşi (încă îndeajuns de fragilă).

Prof.univ.dr. Daniel Șandru