„Eșecurile“ teoretice aparținându-le lui Wallerstein și, respectiv, Fukuyama, ambele având la bază moduri specifice de înțelegere a „dialecticii“ istoriei – despre care am scris săptămâna trecută, unul economicist, celălalt excepționalist – par să se fi suprapus, cumva, perioadei de „interregn“ existentă, în a doua parte a anilor 90 și începutul noului mileniu, în domeniul științelor sociale și politice, implicit în sfera analizelor vizând relațiile internaționale. Din perspectivă comparativistă, teoriile democratizării, inițiate cu succes în anii 70, prin studii relative la procesele de tranziție de la sisteme autoritare la sisteme democratice în țări ale Americii Latine, deși promiteau să ofere explicații și cu privire la tranzițiile postcomuniste, s-au văzut în scurt timp depășite. Realitatea istorică și politică din fostele state comuniste, spre exemplu, se deovedea cu mult mai complicată. Din perspectiva relațiilor internaționale, centrele de putere erau reconfigurate, pe fondul trecerii în plan secund, dacă nu chiar a prăbușirii Rusiei din zona actorilor importanți la nivel global. În plus, intervențiile militare ale SUA în state ale Orientului Apropiat, pe de o parte, precum și consolidarea economică treptată, dar sigură, a statelor din sud-estul Asiei, ca și retragerea autorităților britanice din Hong Kong, pe de altă parte, păreau să prefigureze o nouă ordine globală, în care criteriul economic să fie, însă, în continuare, cel dominant. Desigur că acesta a rămas un punct important pe agenda împărțirii sferelor de influență și pe cea a conflictelor până în prezent. Cu toate acestea, un criteriu încă și mai important își făcea de pe atunci loc, devenind astăzi revelator pentru fenomenele cu care se confruntă lumea noastră. A fost și rămâne meritul celei de-a treia teorii din sfera relațiilor internaționale să-l observe și săl aducă în atenție, chiar dacă, inițial, premisele acesteia au fost controversate și direct contestate. Este vorba despre teoria „conflictului civilizațiilor“, elaborată de Samuel Huntington, cel care a prefigurat, la jumătatea anilor 90, că, în viitor, războaiele nu vor mai avea cauze economice, ci, mai curând, cauze ideologice, criteriul esențial al „separației lumilor“ fiind cel religios.
Iată-ne, deci, în acest viitor pe care Huntington l-a intuit atunci când a subliniat în cartea sa – tradusă la scurt timp de la apariție și în limba română – că există anumite „falii civilizaționale“, separate religios, iar cea mai tensionată întâlnire este aceea dintre falia creștinismului și aceea a islamismului. Desigur, dincolo de speculațiile inerente unei dezvoltări teoretice care se dorește a fi predictivă – iar cea a politologului american este, trebuie recunoscut, una de acest tip – teoria „conflictului civilizațiilor“ a pregătit, atât pentru analiști, cât și pentru decidenți, un cadru explanatoriu pentru evenimente la care, în ultimii 20 de ani, și mai acut în ultimii 10, am fost martori cu toții: intensificarea și diversificarea războaielor neconvenționale, pericolul global al terorismului islamic, răspândirea populismului în plan european și a fundamentalismului islamic în plan global, intensificarea politicilor de forță militară etc. Puterea explicativă a teoriei huntingtoniene, cel puțin în ceea ce privește resorturile ideologico-religioase ale conflictelor de la început de secol 21 rămâne, așadar, cel puțin deocamdată, în picioare, la mai bine de două decenii de la elaborarea sa. Nu este, deci, deloc prea târziu să încercăm a înțelege ceea ce ni se întâmplă utilizând grila de lectură a „conflictului civilizațiilor“, chiar dacă, așa cum am spus deja, atunci când aceasta a fost pusă la dispoziție lumii întregi, prin publicarea cărții lui Huntington, tezele sale au fost respinse ca nerealiste. Iată că, și în sfera funcționării sistemului relațiilor internaționale, capacitatea de predicție poate să aibă, fără a se transforma în profeție, rolul prevenției. Dar acesta nu mai intră în sarcina teoreticienilor, ci în aceea a decidenților.
Dan MISĂILĂ
