Putreziciunea sistemului instituțional al României postcomuniste a ieșit la iveală, în ultimii ani, parcă mai mult ca niciodată. S-a ajuns, practic, dincolo de limita de sus a acestei lumi create de ei doar pentru ei, pe parcursul ultimului sfert de veac. Când foștii nomenklaturiști au preluat puterea și funcțiile-cheie în postcomunism, sub pavăza emanatului Ion Iliescu, probabil nici nu se gândeau că urmașii lor, apăruți grație mecanismului sistemic de autoreproducere a unor elite care au furat această țară națiunii în 1947, vor aduce ticăloșia la rang de artă. Că vor reconfigura sistemul de putere fără a se mărgini la politică, ci mergând mult mai departe: în armată, în justiție, în lumea academică, în instituțiile administrației publice. Este ceea ce lasă a se vedea astăzi, în toată goliciunea sa, cazul lui Gabriel Oprea, cel care, deși căzut grație orgoliului său de necioplit, din cauza căruia a murit un om, lasă încă urme. Deși generalul de izmene își așteaptă condamnarea, vărsându-și amarul, din câte se spune, pe la Restaurantul „Doi cocoși“ din București, răzbunarea sa pentru a fi căzut din Olimpul puterii lucrează: de la începutul anului 2016, Ministerul Afacerilor Interne a dispus nu mai puțin de trei controale asupra celui mai performant serviciu din plan european, Serviciul Omoruri al Capitalei. De ce? „Doar“ pentru că acesta a investigat și moartea polițistului Gigină, ca urmare a căreia Gabriel Oprea a fost acuzat de abuz în serviciu. El însuși fals produs academic, având un doctorat plagiat, ministrul Tobă pare a avea drept principală misiune să ducă la capăt răzbunarea izmenarului. A celui care a adus pe prima scenă a țării un partid cu veleități milităroase, constituit din tot felul de ofițeri care n-au pășit în viața lor pe un câmp de luptă. A celui care a dat naștere la tot felul de „academii“ în care s-au înghesuit, inclusiv pentru a primi indemnizații lunare, pe viață, de la statul român, tot soiul de sfertodocți care abia pot îngâna o propoziție, lipsită, de cele mai multe ori, de orice sens. Răzbunarea celui care, fiind un plagiator nesimțit, a ajuns într-un mod fulminant general, profesor universitar și coordonator de doctorate, fără a fi călcat, altfel decât din greșală, poate, într-o bibliotecă. A celui care și-a întins tentaculele nu doar în politică, ajungând viceprim-ministru și făcând jocurile parlamentare cu partidul său balama, o penibilă oaste de strânsură, ci și în armată, împărțind grade și stele în stânga și-n dreapta, ca și în justiție, unde-a împărțit numai cui n-a vrut doctorate plagiate. Dincolo de acest efort răzbunător, care, odată devoalat de presă, va fi cu siguranță oprit – și asta pentru că ticăloșii nu știu decât să lucreze în subteran, odată scoși la vedere tremură în izmene – rămâne să ne-ntrebăm, firește, cum a fost posibil? Iar un posibil răspuns ține de tăcerea oamenilor bun. De dezinteresul față de politică a celor cu adevărat competenți, care însă refuză să facă pasul înspre pozițiile de decizie care li s-ar cuveni. De incapacitatea de a răspunde ferm nesimțirii și imposturii care, în cei 26 de ani de tranziție postcomunistă, ni s-a suit tuturor în cap.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU
