Săbăoani este cea mai mare comună din judeţ, ca număr de locuitori: peste 12.000. O comună bine şi foarte armonios dezvoltată, dispunând de toate utilităţile: alimentare cu apă, sistem de canalizare şi reţea de gaz metan. O comună din care un sfert din populaţie este plecată la muncă în străinătate, asta observându-se în casele mai şi frumoase care s-au construit în ultimii ani. O comună liniştită, cu oameni harnici şi cu gospodării arătoase. O comună cu un trecut tumultos, cu istorie foarte zbuciumată. Poate că puţini ştiu că oamenii de aici au avut multe de suportat: dările împovărătoare către mănăstire, opresiunea italiană şi, mai abitir, cea rusescă. Toate astea le-am aflat din documente din arhivă, puse la dispoziţie de primăriţa Valeria Dascălu.
Numeroase documente din secolul al XVIII-a ilustrează rezistenţa locuitorilor satului Săbăoani în faţa numeroaselor obligaţii către Mănăstirea Secu. La cumpăna dintre secolele XVII şi XIX înaintaşii din Săbăoani îi înfruntau pe misionarii italieni. Fapta lor din anul 1851 se înscrie ca fiind cea mai îndrăzneaţă acţiune întreprinsă de locuitorii din Săbăoani împotriva trupelor ruseşti de ocupaţie, plătind pentru asta un important tribut de sânge.
Scânteia care care a aprins focul „luptei dintre săbăoani şi turci” -după cum numeşte confruntarea parohul din acea vreme – a fost măsura luată de conducerea Moldovei – prevăzută de Regulamentul Organic – de înfiinţare a „strajei pământene”, nucleul armatei moderne a Moldovei.
Conform acestei prevederi, fiecare grup de 80 de case urma să asigure un recrut pentru un serviciu de trei ani în această armată. Noua obligaţie de a da oameni, după numeroasele obligaţii în muncă, în produse şi în bani, au revărsat paharul răbdării locuitorilor. S-a mai adăugat zvonurile conform cărora recruţii urmau să fie trimişi în Rusia. În mod obişnuit informaţiile de acest fel ajungeau la cunoştinţa maghiarilor ceangăi prin intermediul misionarilor. Şi cum de astă dată conducerea misiunii nu fusese anunţată de autorităţi, ceangăi au considerat că noua obligaţie nu se referă şi la ei.
Nemulţumiţii din satele catolice din judeţul Roman se organizează pe baza unei Înţelegeri întărite prin jurământ. Satele care ar fi încălcat Înţelegerea, urmau să fie incediate. S-a organizat paza intrărilor în sate şi supravegherea principalelor drumuri de legătură dintre sate. S-au stabilit modalităţile de comunicare dintre sate, atât pe perioada zilei, cât şi pentru noapte. În vederea lichidării acestui focar al nesupuneii ce putea deveni contagios, generalul rus Mircovici l-a trimis pe preotul Plasidus Angeloni, locţiitorul Prefectului Misiunii, să meargă urgent în satele Săbăoani, Tămăşeni, Adjudeni şi Răchiteni să liniştească spiritele. Timp de nouă zile a mers acesta din sat în sat fără a reuşi să-i convingă pe săteni.
Mai mult, a fost alungat şi ameninţat cu bătaia în cazul în care s-ar reîntoarce. Din garnizoana oraşului Roman a fost trimisă o unitate de cavalerie la Săbăoani. Furia celor adunaţi i-a descurajat pe cei 300 de cavalerişti rusi, aceştia neîndrăznind să acţioneze. Alegând o zi care urma imediat unei sărbători – în lunea de după Duminica Tomii, pe 24 aprilie 1851 – ruşii i-au surprins pe răsculaţi. 500 de cavalerişti şi 1000 de infanterişti au pătruns în sat venind din mai multe direcţii, împingând şi încercuind mulţimea în cimitirul din jurul bisericii, curtea actuală a bisericii din Săbăoani.
După avertismele verbale s-au tras salve de intimidare care i-au întărâtat pe săteni, aceştia repezindu-se asupra soldaţilor. Inegala confruntare a durat aproximativ 20 de minute şi s-a soldat cu pierderi grele. Măcelul din cimitir a continuat şi în biserică, unde se refugiase o parte a mulţimii până când o femeie a fluturat un ştergar alb din clopotniţă, anunţând încetarea luptei.
Evenimentul a fost consemnat într-un document care conţine şi lista cu numele celor ucişi în toiul ciocnirii, precum şi al celor care au murit în zilele următoare, din cauza rănilor provocate în luptă, cu menţionarea vârstei şi a localităţii de provenienţă. În total au fost 61 morţi, având vârste între 16 şi 80 de ani. Cei mai mulţi dintre cei căzuţi la datorie aveau între 20 şi 40 de ani.
Tina CONDREA