Pe lângă frământările instituționale obișnuite – contrele dintre președinte și premier, cazurile răsunătoare de corupție, promisa moțiune a liberalilor la adresa Guvernului etc – toamna aceasta aduce în atenție tensiunile existente în cel mai mare partid postdecembrist, PSD. La circa două săptămâni de organizarea Congresului de pe 11 octombrie, ascuțirea săbiilor este în toi, iar asta se resimte inclusiv la nivelul anumitor filiale jdețene, unde se dă lupta între „reformă“ și „restaurație“. Sigur, acest lucru nu se întâmplă pentru prima dată. De regulă, problema acestui binom, „reformă“-„restaurație“, devenea vizibilă mai cu seamă de sus în jos, așa cum s-a tot întâmplat de prin 2004 încoace. După ce, în 25 de ani de la căderea regimului comunist, partidul care, sub diferitele sale denumiri, i-a moștenit structura instituțională și resursa umană, nu a reușit să dea decât un președinte al Republicii, în persoana lui Ion Iliescu, cel care a avut vreo două mandate și jumătate (unii numără chiar trei), s-a aflat în situația de a pierde, consecutiv, trei cicluri electorale prezidențiale: în 2004 prin Adrian Năstase, în 2010 prin Mircea Geoană, iar în 2014 prin Victor Ponta, încă premier astăzi. Atât Năstase, în 2005, cât și Geoană, în 2010, au fost înlăturați de la conducerea partidului, în urma unor congrese la fel de încărcate de tensiune. De-a dreptul paradoxal, în aceste două ocazii, PSD a părut a fi unul dintre cele mai democratizate partide românești. Dacă, de regulă, celelalte partide, pretins democratice, mizau pe o singură candidatură, în PSD a existat, cu ocazia congreselor din 2005 și, respectiv, din 2010, o competiție internă veritabilă, o concurență care, deși a implicat și „candidați-iepure“, cu rolul de a disipa voturile, a fost, totuși, evidentă. Pentru congresul de pe 11 octombrie 2015, pare a se anunța revenirea la formula consacrată înainte de 2005, aceea a candidatului unic, și la PSD. În clipa de față, nu pare să existe un contracandidat credibil al lui Liviu Dragnea, actualul președinte interimar. Totuși, statutul partidului prevede că o candidatură poate fi anunțată chiar în timpul desfășurării congresului, ceea ce nu exclude, în mod limpede, apariția unui candidat-surpriză. Pe de altă parte, dată fiind deja anunțata candidatură a lui Dragnea, întrebarea care se conturează este dacă, într-adevăr, eventuala sa alegere ar determina o „reformă“ la nivelul PSD. Nu va fi, mai curând, vorba despre o „restaurație“, având în vedere nu doar relațiile pe care Dragnea le are cu baronii din teritoriu, ci și problemele în justiție? Există, deci, posibilitatea ca PSD să rateze, și de data aceasta, „reforma“, pentru că un astfel de proces nu înseamnă doar înlăturarea lui Victor Ponta din funcția de președinte, ci un proiect care să vizeze, drept obiectiv, direcțiile concrete de acțiune în spiritul ideologiei social-democrate. Este însă partidul, de la conducere și până la militanți și simpatizanți, să facă, finalmente, un astfel de pas, care presupune să renunțe, de facto, la statutul de partid intitulat „de stânga“, dar în fruntea căruia se află unii dintre cei mai bogați oameni din România? Dificultatea unui răspuns pozitiv la această întrebare cade exclusiv în sarcina liderilor și membrilor PSD. Dacă va fi ca aceștia să aibă o perspectivă care să depășească politica imediatului (de genul „să dea bine la presă, să arătăm că ne-am reformat“), am putea avea, în spațiul public, un partid care să fie, realmente, unul social-democrat. Dacă, însă, vor opta pentru o „reformă“ de fațadă, în straiele căreia doar vor masca „restaurația“, PSD va rămâne, cel puțin alți câțiva ani de acum înainte, cantonat în zona neocomunismului.
