Principesa Ileana, îndrăgostită de meleagurile nemţene

12/01/2019
  • „Am aruncat o privire în casa albă de pe malul Bistriței, atât de dragă mie, unde îmi petrecusem multe ore pe când eram copil…”

În luna ianuarie a anului 1909 se năştea, la Bucureşti, Principesa Ileana a României (5 ianuarie 1909 – 21 ianuarie 1991), fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria. În cartea sa de memorii intitulată „Trăiesc din nou”, Principesa Ileana vorbeşte despre legătura sa cu judeţul Neamţ.

La Bicaz, familia regală poposea la palatul construit în timpul lui Carol I, între anii 1910 – 1913, în clădirea care astăzi adăposteşte Primăria. În perioada iulie – octombrie 1918, membrii familiei regale au locuit la Bicaz, iar după război, în februarie 1947, principesa revine în județul Neamț pentru a distribui ajutoare familiilor sărace. Era vorba despre un vapor cu hrană trimis de preşedintele Truman, a cărui încărcătură urma să fie distribuită prin intermediul Crucii Roşii. Principesa s-a oferit să se implice în distribuirea ajutoarelor, cerând, în mod expres, să fie trimisă la Piatra-Neamț. „Am cerut să fiu trimisă, dacă era posibil, în regiunea Piatra-Neamț, situată pe valea Bistriței, în partea de Nord a Moldovei. În timpul primului război mondial petrecusem acolo o vară fericită, departe de ororile războiului pe care le vedeam în Iași, și acolo am învățat pentru prima dată să iubesc și să respect țăranul român. Tot acolo mi-am consolidat cunoștințele destul de aprofundate de limba română, căci țăranii sunt adevărații ei păstrători. Este o limbă arhaică, cu adevărat frumoasă, iar faptul că o stăpânesc este unul din lucrurile pentru care sunt într-adevăr mândră. Crucea Roșie a fost de acord cu cerința mea și regele și guvernul la fel”, îşi aminteşte principesa.

Sărăcia copleşitoare din satele nemţene

Mizeria în care trăiau nemţenii o înduioşează pe principesă, care îşi dă seama că nu era uşor să aleagă familiile sărace, acolo unde toţi erau înfometaţi. „Am vizitat treizeci și opt de sate în șaisprezece zile, ceea ce este o performanță, dacă luăm în considerare starea drumurilor și vremea îngrozitoare, care trecea de la furtuni de zăpadă la topiri bruște și invers. A fost trimisă câte o echipă în fiecare sat, care să răspundă de distribuirea echitabilă a proviziilor și să controleze listele. Mașina doamnei Podgoreanu și a noastră au mers apoi din sat în sat ca să verificăm cum se desfășurau lucrurile, să rezolvăm dificultățile și neînțelegerile și să dăm tot felul de explicații – sarcini care nu erau deloc ușoare. Mizeria pe care am văzut-o era copleșitoare. Primul lucru care m-a frapat a fost neobișnuita pustietate din sate. În mod normal trebuiau să fie pline de oameni, de copii, și de tot felul de animale – oi, câini, gâște și găini -, dar acum nu erau animale deloc. Oricine avea o vacă era fabulos de avut, cel care avea câteva găini era bogat, iar omul care avea făină sau porumb în casă era considerat uimitor de binecuvântat cu roadele pământului.”

Amintiri despre Bicaz

Revederea Bicazului, după aproape trei decenii, răscoleşte amintirile principesei, starea deplorabilă a palatului unde îşi petrecuse una din vacanţele copilăriei îndurerând-o profund. Însă primirea caldă a nemţenilor de pretutindeni îi încălzeşte inima, dându-i putere şi curaj pentru a-şi continua opera filantropică.

„Când am ajuns la Bicaz, unde îmi petrecusem vara din 1918, am avut niște emoții teribile. Fiecare colțișor îmi aducea aminte de tata și mama, de surorile mele, și de iubitul nostru prieten canadian, colonelul Boyle, pe care l-am numit «Uncle Joe». Am aruncat o privire în casa albă de pe malul Bistriței, atât de dragă mie, unde îmi petrecusem multe ore pe când eram copil, privind plutele care treceau repede, dar am găsit-o răvășită de invadatori. Camera mamei mele, aranjată tot timpul așa cum îi plăcea ei, era acum goală și ferestrele erau sparte. Voiam să îmi împărtășesc cuiva amintirile, dar dintre cei care se aflau cu mine nu era nimeni care să fi fost acolo înainte. Am părăsit casa și m-am întors la țăranii care așteptau, și atunci din mulțime a pășit înainte o femeie.

— Domniță, nu-ți amintești?

Ce cuvinte mai dulci aș fi putut să aud? Își amintea și ea, ca mulți alții. Cu greu găseam un sat sau o mânăstire unde să nu fiu întâmpinată cu aceste cuvinte. Erau femei cu care mă jucasem pe când erau și ele copii, și mulți alți oameni care își aminteau detalii ale unor evenimente pe care eu aproape că le uitasem. Era greu întotdeauna să mă despart de ei; aveam atâtea lucruri despre care puteam vorbi. Dar aveam treabă de făcut, nu-mi puteam petrece mult timp vorbind despre lucruri trecute, oricât mi-ar fi încălzit acestea inima.”

Irina NASTASIU