Pentru că în jurul nostru se vorbește acum foarte mult despre Mihail Sadoveanu, de la a cărui naștere s-au împlinit, pe 5 noiembrie, 135 de ani, dar și despre pictorul pietrean Aurel Băeșu, subiect al unui recent publicat album documentar, vom reda în cele ce urmează o scrisoare a Profirei Sadoveanu, fiică a marelui povestitor. Scrisoarea vorbește despre două portrete făcute de Aurel Băeșu lui Mihail Sadoveanu. Din păcate, numai pentru unul dintre acestea există disponibilă o reproducere foto. Mai aflăm că pictorul a avut o dragoste „nesăbuită“ pentru una dintre fiicele scriitorului și că a fost refuzat atunci când a îndrăznit să îi ceară mâna. În situații obișnuite astfel de detalii pot fi banale, dar în cazul celor doi mari artiști este de interes că ni se descoperă fațete puțin cunoscute sau elemente ale tragismului unei vieți dramatice. Scrisoarea a apărut și în cartea Profirei Sadoveanu „Planeta părăsită“, Editura Cartea Românească, 1970, dar ne-a fost pusă la dispoziție, împreună cu reproducerea foto a primului portret, de către Cornel Agăleanu, cel care le-a făcut loc și în lucrarea „Aurel Băeșu, album documentar“.
Profira Sadoveanu, scrisoare
Mi-aduc aminte de confuzia caraghioasă pe care am facut-o odată citind pancarda de pe strada Lăpușneanu ce anunța programul viitor de la Cinema-Lux: „Ocnașul cu o sută de fete“. Titlul m-a intrigat cu drept cuvânt și în același timp m-a și atras. Făgăduia ceva cu totul extraordinar și am pătruns c-o inimă grozav de excitată în sala întunecoasă și strâmtă ca o șură, de pe Răpa Galbenă, de-a valma cu obișnuita trupă care a fost de-altmiteri imortalizată într-o fotografie din decembrie 1919: Lia, eu, Miti, Aurel Băeșu, Adam Bălțatu și Laurențiu – vărul meu.
Mare mi-a fost mirarea și bineînțeles și hazul când mi-am dat seama c-acel ocnaș avea 100 de fețe, nu de fete! O simplă virguliță lipsă dăduse loc atâtor gânduri năstrușnice, când adevărul era atât de simplu, de aproape, că te miri cum de nu l-ai văzut.
N-aveam alăturea pe tata, în care atâția oameni diferiți se perindau de la o clipă la alta?
Cine nu-l cunoștea decât din liniștita lui livadă de la Fălticeni, atuncea când îl vizitase pe fugă, într-o vară, nu plecase cu un conu-Mihai blajin și zâmbitor, un prisăcar bon-om, care în orele lui libere aruncă slove pe hârtie?
Alții, care îl cunoscuseră pe stradă, la Teatrul Național, la Uniunea Scriitorilor ori la vreo altă instituție, rămaseră încredințați că Sadoveanu e un urs mare și posac, de care e mai bine să nu te apropii prea din cale afară.
Unii, ce avuseseră prilejul să-l întovărășească, o dată, la vânat, spuneau:
– Cum ? Sadoveanu ? E cel mai agreabil tovarăș de snoave și petreceri!
Cei care îl văzuseră doar pe la șezători literare, citind ori cuvântând pe scenă, ziceau:
– Mare actor!…
Pe când cei care îl citeau și nu-l știau decât din poze clădiseră din el un fel de monument rece, străin, inaccesibil. Pentru aceștia, capul lui de leu cu ochi senini și visători era un fel de idol împresurat de cețuri și de taine.
În general, e drept că tata era cam greu de descifrat. Ca și acel vestit ocnaș al meu c-o sută de fețe, devenit simbol, și-n el era greu să descoperi cine zace. De-aceea, m-am mirat grozav când am văzut ivindu-se, pe pânza mare de pe șevaletul lui Aurel Băeșu, un Sadoveanu c-un cap enorm, de-un roșu întunecat, cu ochii în care albastrul era parcă amestecat cu sânge, c-o frunte plină de crețuri violete, o gură cu colțurile curgând amar pe laturi, un gât de taur și-un piept lat, dezvelit – pe care lavaliera boemă nu-l ascundea, ca de obicei, privirii.
De unde ghicise Aurel pe acest Sadoveanu neștiut de nimeni? Cum de putuse, în jumătate de an, face două portrete atât de diferite? Cel de la Fălticeni, din vara anului 1918, de sub mărul cu crengile până-n pământ – idilic, tânăr și romantic -, cel de la Iași, din iarna anului 1919 – un zimbru gata să împungă?
Noi i-am spus :
– Tata Sângerosu.
Era acea fațetă din caracterul lui ce ne făcea pe noi să spunem câteodată: ,,Tata trebuia să se nască acum câteva veacuri, ca Ștefan cel Mare. Să dea porunci, să taie capete“. Așa spuneam tot noi, se mulțumește să descăpățâneze pe boierii cei vicleni, să reteze cu paloșul capul lui Nicoară Potcoavă, să doboare pe Orheianu în cimitir ori să trăsnescă cu buzduganul pe-acel sărman din Hoțul.
Noi „știam“ bine pe cel care se ascundea de ochii celor dimprejur, îl văzusem de multe ori ieșind la geamul ochilor albaștri, țâșnind din gura cu buze groase și blajine, crescând în mânile grăsuțe și balane, cu dulci gropițe naive la fiecare deget. Dar Aurel cum de-l descoperise?
Stând jos, pe-un scaun, în fața pânzei puse pe șasiu, acolo în odaia albastră cu stele din Vila Mihail Kogălniceanu, care ne găzduise de curând, cum de putuse vedea-n adâncuri? Prevedea oare fulgerul care avea să se ridice ca un paloș al lui Sfântul Gheorghe, gata să-i dea o lovitură mortală? Presimțea ori se temea că cel din față-i îl va condamna la un exil, din care n-avea să se mai poată întoarce om vreodată? Dragoste lui nesăbuită pentru Lia îl făcea oare atât de perspicace? Vedea într-adevăr refuzul la cererea lui în căsătorie stând ca un zimbru gata să sară asupra-i, să-l sfâșie?
„Tata Sângerosu“ a stat întâi pe zidul dinspre miazăzi din „Odaia cu stele“, în stânga mesuței de cafea. Apoi, s-a mutat în salon, de unde a urmat a căuta cu ochii pe cel ce îndrăznea să ceară pe fata împaratului de soață.
Acesta însă dispăruse de la Curtea lui. Plecat în luminoasa Italie, să uite nourii-balauri de pe cerul vânăt al Copoului, avea curând să se destrame în trecut, de parcă nici n-ar mai fi fost.
Doar Zimbrul din tabloul lui avea să-l urmărească mereu, căutându-l prin veacuri cu privirea-i cruntă, cerându-i parcă socoteală că l-a trezit din sihle de păduri afunde – codrii merei ai unei mărețe și sălbatice Moldave…
Mihael BALINT