„Când intru în clasă, simt iubirea copiilor în palmă!”
Ne propunem, începând cu numărul de faţă, să realizăm portretele unor dascăli excepţionali ai judeţului Neamţ, care şi-au închinat întreaga viaţă şi activitate profesională şcolii, sperând că vom oferi exemple de bună practică, atât tinerilor pedagogi, cât şi părinţilor. Aşa cum remarca Lev Tolstoi, atunci când învățătorul reunește în inima sa dragostea de profesiune și dragostea de elevi, putem spune că este un învățător desăvârșit. Un astfel de exemplu de pedagog desăvârşit este doamna profesoară Monica Cristea, cadru didactic cu o experienţă de peste 40 de ani la catedră şi coordonatoarea unui cenaclu literar şi a unei reviste şcolare deosebite – „Generaţia 9” – revistă laureată, an de an, la Concursul Naţionale de Reviste Şcolare. Am stat de vorbă cu „Doamna de verbe”, aşa cum i se spune printre elevi, despre rolul pedagogului în societatea contemporană, despre ce înseamnă să educi un copil şi care sunt câştigurile unui învăţământ interactiv, centrat pe elev şi despre cât de important este să oferi iubire şi răbdare celor mici.
Rep.: Vă pregătiţi pentru lansarea noului număr al revistei „Generaţia 9”, o publicaţie foarte îndrăgită de elevii nemţeni şi care poate fi oferită oricând drept model de revistă şcolară completă, din al cărei colectiv de redacţie fac parte doar elevi. Care este povestea acestei reviste?
Prof. Monica Cristea: Revista „Generaţia 9” este o revistă de tip caleidoscop, în care se vinde, de fapt, imagine Şcolii Nr. 2 din Piatra-Neamţ, interesul redacţiei fiind acela de a scoate în evidenţă realizările copiilor, în aşa fel încât şcoala să fie cunoscută în toată comunitatea. Cele 500 de exemplare, pentru fiecare număr, ajută la răspândirea informaţiilor în zona cartierului Mărăţei, şi nu numai.
Rep.: Promovaţi, în paginile revistei, imaginea copiilor extraordinari ai şcolii. De ce consideraţi că este important să fie valorizaţi elevii talentaţi?
M. C.: Este foarte important, pentru că orice copil are nevoie de stimă de sine şi de încredere. Şi, în momentul în care tu îi întinzi un deget, el se simte valorizat şi important. Din cauza sistemului de învăţământ care îngrămădeşte într-o clasă 25 – 30 de copii, personalitatea fiecăruia se estompează. De aceea, încercăm, prin intermediul revistei, să scoatem în evidenţă ce este mai bun într-un copil. Importanţa apariţiei unui elev într-o revistă se reflectă la nivelul întregii familii, dar şi la nivelul colectivului din care face parte. Momentul lansării revistei este, de asemenea, unul foarte important, căci elevii devin vedetele şcolii, citindu-şi în faţa profesorilor, părinţilor şi colegilor, materialele apărute în revistă. Este singurul moment când ei au voie să intre în cancelarie, unde există un tort de 10 kg., pe care scrie „Generaţia 9”…
Pentru copil, este important atunci când se uită în urmă şi vede că cineva i-a întins o mână şi a avut încredere în el. Pentru că felul acesta de a avea încredere într-un alt om îi scoate în evidenţă capacităţile, funcţionând ca o cheie afectivă, emoţională şi sufletească într-o persoană: dacă răsuceşte cineva cheia şi deschide acel suflet, persoana poate evolua cum trebuie, în caz contrar, multe talente rămân ascunse sau se pierd.
Rep.: Concret, cum evoluează copiii care sunt încurajaţi, de mici, în anumite domenii de activitate?
M. C.: O să răspund, pornind de la un exemplu. În urmă cu 13 ani, primul redactor al revistei era băieţel în clasa a VI-a. Îi plăcea matematica, iar una din cărţile pe care le-am scos, sub sigla Asociaţiei Eurocultin, era o carte de matematică, semnată de acest prim redactor al revistei, pe nume Flavian Georgescu. Astăzi, el este profesor la Bucureşti, la un colegiu de matematică, pregătind echipa naţională de olimpici la matematică. Mulţi dintre cei care au obţinut rezultate deosebite în activitatea şcolară sunt astăzi studenţi sau chiar absolvenţi de facultate, aprofundând domeniile pe care le-au îndrăgit. În general, cei care au avut o deschidere spre partea literară, au urmat acest domeniu, chiar dacă activitatea literară nu este foarte bine remunerată şi nu aduce o poziţie socială extraordinară. Faptul că cineva le-a sădit în suflet dragostea de cuvânt, formându-i ca oameni, ca cititori şi ca personalitate stăpână pe sine a însemnat foarte mult pentru ei. Dar nu am încurajat doar activitatea literară, ci şi activitatea sportivă sau artistică. Astfel, am avut ideea de a pune în revistă un poster, evidenţiind copiii care au făcut performanţă într-un anumit domeniu. Lucrul acesta i-a încurajat, iar peste ani am constatat că s-a confirmat încrederea pe care am avut-o în ei. De asemenea, de-a lungul anilor, m-am străduit să-i învăţ pe copii ce înseamnă plagiatul şi ce responsabilitate au faţă de articolul pe care-l semnează. În general, copiii vor să intre în redacţia revistei, să realizeze anchete sau interviuri, pentru că una din pagini are ca antet „Invitatul de onoare”, care este, de regulă, un dascăl al şcolii. Este foarte onorant pentru un elev să intervieveze un profesor, să discute cu el, văzându-l într-o altă lumină…
Rep.: Revista „Generaţia 9” a fost remarcată şi pe plan naţional, primind numeroase distincţii la competiţiile privind revistele şcolare…
M. C.: Aşa este. Revista este laureată, an de an, la Concursul Naţional al Revistelor Şcolare, din juriul căruia fac parte reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei. Se pare că revista noastră este – cu modestie spunând – cea mai premiată dintre revistele şcolare care se adresează elevilor de gimnaziu. Însă premiul cel mare nu este cel primit de la instituţii, ci de la un bunic care mi-a spus: „Ştiţi, am citit revista dumneavoastră şi mi-a plăcut ce-au scris copiii!”
Rep.: Asta înseamnă că şi vârstnicii redevin copii, atunci când citesc revista?
M. C.: Este un paradox, dar cu toţii suntem copii, depinde, însă, cum suntem percepuţi de ceilalţi, pentru că nu datele din buletin spun ceva despre vârstă, ci faptul de a ne menţine treaz şi proaspăt spiritul. Copilul din noi trebuie redescoperit şi păstrat în copilărie. În momentul în care el devine matur, nu se mai deschid foarte multe uşi. Acest proces de descoperire şi promovare a talentelor ar trebui să intre în atribuţiile şcolii. Dar profesorii nu mai au timp de aşa ceva, iar educaţia nu-şi mai găseşte locul în cele 4 – 5- ore de şcoală. Or, iată că o revistă este un mod inedit de a face educaţie.
Rep.: O revistă şi un cenaclu, pentru că povestea revistei este strâns legată de cea a cenaclului literar…
M. C.: Da, la început a fost cenaclul… Şi, pentru că nu aveam unde să scoatem în evidenţă lucrările deosebite ale copiilor, am înfiinţat şi o revistă. Toate s-au legat în jurul unei asociaţii numite „Eurocultin”, care şi-a propus să promoveze valorile copilăriei şi ale copiilor, prin intermediul întâlnirilor de cenaclu, prin revistă, dar şi prin tipărirea unor volumaşe ale copiilor talentaţi. De-a lungul timpului, copiii au participat la concursuri de creaţie, obţinând rezultate deosebite. Am avut o relaţie foarte bună cu o revistă din Republica Moldova, „Clipa siderală”. Copiii noştri au publicat în această revistă şi au fost premiaţi la concursul „Iulia Haşdeu”, mergând în fiecare toamnă, în republica Moldova, la festivităţile de premiere. Anul acesta încă am primit diplome de la participările anterioare ale copiilor… Toate acele activităţi au fost organizate în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din Moldova, ceea ce denotă importanţa deosebită acordată micilor condeieri de către autorii consacraţi. La prima ediţie a concursului „Iulia Haşdeu”, ni s-a spus că lucrările copiilor din Piatra-Neamţ au dat jurizarea peste cap…
„Să fii educator nu este o meserie, ci, mai degrabă, o vocaţie…”
Rep.: Până acum am vorbit despre copii. Aş vrea să ne referim, însă, şi la rolul educatorului în societatea contemporană.
M. C.: Să fii educator nu este o meserie, ci, mai degrabă, o vocaţie. În zilele noastre, este parcă din ce în ce mai greu să fii cadru didactic, pentru că este nevoie de un statut care trebuie să te pună în situaţia de a face lucrurile la cote înalte. Or, în învăţământ este foarte multă muncă, deşi poate din afară nu pare… Cred că cel mai important lucru este să dai suflet, nu doar informaţii. Atunci când intru în clasă, simt iubirea copiilor în palmă! Şi ei simt, la rândul lor, acelaşi lucru. Nota contează prea puţin, din punctul meu de vedere ar fi foarte bun un învăţământ fără note, în aşa fel încât copilul să vină de drag la şcoală. Şi atunci, rezultatele ar fi mult mai bune, pentru că între profesor şi elev n-ar mai fi nici un obstacol. Candoarea din sufletul copiilor trebuie cultivată. La Şcoala Nr. 2 există o doamnă învăţătoare, şi anume Senina Mihai, care pune atât de mult suflet în relaţia pe care o stabileşte cu cei mici, încât aceştia o simt ca pe o mamă, şi nu ca pe un dascăl! Astfel, învăţătorii sunt chiar baza sistemului de învăţământ, pentru că ei deschid în copii ceva, iar dacă aceştia intră mai departe pe mâini bune, adică pe mâini iubitoare, atunci se vor dezvolta armonios. Ca să fii un copil bun, nu trebuie să faci neapărat performanţă. La fel de important este şi copilul de nota opt sau de nota şapte sau şase. Şi chiar şi cel mai slab elev la învăţătură trebuie să-ţi fie cel mai drag şi să investeşti în el. De asemenea, un dascăl bun nu este neapărat cel care face mari performanţe cu elevii foarte capabili, ci cel care face performanţe cu elevii foarte slabi, pentru că acolo trebuie să infuzeze mai mult din sufletul lui. Din păcate, însă, societatea noastră este atât de ingrată, încât nu vede că educaţia unui popor depinde, în mare măsură, de felul în care sunt trataţi învăţătorii. Pe de altă parte, noi investim mult în nişte copii care, după terminarea studiilor, iau calea străinătăţii… Este o hemoragie de inteligenţă, iar şcoala românească a devenit, practic, o fabrică de talente pusă în slujba altor ţări.
Rep.: Ce mesaj doriţi să transmiteţi pedagogilor nemţeni, dar şi părinţilor, căci ei sunt cei mai importanţi pedagogi?
M. C.: Părintele Cleopa spunea să avem „răbdare, răbdare, răbdare… dar nu până la prăşit, ci până la sfârşit!” Să avem răbdare şi încredere. Am avut elevi cu probleme grave în familie, însă nici un moment nu mi-am pierdut încrederea că ei vor găsi în cele din urmă calea dreaptă. Şi au găsit-o. Copiii au nevoie de multă afecţiune. Îmi amintesc de o întâmplare emoţionantă al cărei protagonist a fost un elev de clasa a VI-a, care provenea dintr-o familie destrămată, un copil foarte trist. Într-un an, în apropierea Paştelui, am văzut multă bucurie în ochii acelui copil şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. Copilul mi-a spus: „Doamna profesoară, vine mama din Italia! N-am văzut-o de când aveam trei ani!”. După câteva zile, însă, copilul era din nou foarte trist. L-am întrebat ce a mai păţit şi mi-a răspuns: „Apăi, n-a mai venit mama şi nici în acest an n-o să mănânc cozonac şi nici ouă roşii, dar m-am dus şi i-am spus prietenului meu, Vasilică…”. „Dar cine-i Vasilică?”, l-am întrebat. „Apăi, Vasilică e mânzul nostru, cu care aducem lemne de la pădure ca să facem focul şi numai lui pot să-i spun ce am pe suflet, că dacă nici mama n-o venit…”.
Câteodată, chiar şi o mângâiere contează foarte mult pentru un copil necăjit… iată de ce părinţii şi dascălii trebuie să ofere multă iubire şi încredere copiilor, prin acestea dobândind şi răbdarea necesară creşterii şi educării lor. Dacă suntem un popor înţelept, înţelegem că cea mai importantă menire a noastră este aceea de a avea grijă de copii, căci ei sunt viitorul nostru.
A consemnat Irina NASTASIU
