Continuăm seria portretelor de dascăli renumiţi ai judeţului Neamţ, cu doamna educatoare Elena Manoliu, fostă colegă a îndrăgitei Veronica Filip – cea care a şi dat numele grădiniţei din cartierul Precista şi care a făcut subiectul unui alt material al publicaţiei noastre. La aproape opt decenii de viaţă, doamna Elena Manoliu rememorează cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale, cea în care a fost prietenă cu eroul anticomunist Valeriu Neştian, fost deţinut politic întemniţat la Aiud şi în minele de la Cavnic, de la a cărui moarte s-au împlinit, la 2 martie, patru ani.
Elena Manoliu a absolvit Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, numărându-se printre cei 9 elevi din clasa sa care au reuşit să promoveze examenul de Bacalaureat – pe atunci, foarte dificil. Repartizată la şcoala din Boţeşti, un sat aflat la 25 de kilometri de Huşi, ca profesor suplinitor de limba română şi istorie, Elena Manoliu avea să-l cunoască aici pe Valeriu Neştian, pe atunci proaspăt ieşit din închisoare.
„Îmi amintesc ziua când directorul şcolii m-a informat că un băiat va veni în locul meu şi că eu voi fi trimisă pe un post de educatoare. Era vorba despre noul nostru coleg, Valeriu Neştian. O vreme, nu prea ne-am vorbit, eu fiind revoltată că îmi pierd catedra din cauza lui, însă treptat am început să ne simpatizăm. Între noi s-a născut o frumoasă poveste de iubire”, îşi aminteşte Elena Manoliu.
Cine a fost Valeriu Neştian?
Lider al „Grupului clandestin anticomunist”, formaţiune constituită în Vaslui, în anii 1949-1950, la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, Valeriu Neştian, pe atunci elev în clasa a X-a, a fost arestat, împreună cu alţi 18 camarazi şi condamnat de Tribunalul Militar Galaţi pentru „delictul uneltire contra ordinii sociale”.
Tinerii liceeni îşi propuneau, printre altele, sabotarea activităţii Uniunii Tineretului Muncitoresc din liceu, împiedicarea şedinţelor şi spionarea acţiunilor UTM, fiecare membru din mişcare având sarcina de a face rost de armament şi de a opune rezistenţă în momentul când vor fi descoperiţi.
Adolescenţii spionau şi sabotau şedinţele UTM prin arderea siguranţei de la tabloul electric, rupeau articolele de la gazeta de perete, precum şi lozincile şi tablourile care făceau propagandă bolşevică. Nu în ultimul rând, Valeriu Neştian a conceput un manifest anti-comunist pe care l-a împrăştiat în oraş.
Arestat şi condamnat la 5 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale”, Valeriu Neştian avea să fie schingiuit de torţionari, suferinţele trăite la o vârstă atât de fragedă punându-şi amprenta asupra personalităţii sale, pentru tot restul vieţii.
„Valeriu era un om cald, afectuos şi foarte grijuliu. Niciodată nu mă lăsa să plec singură acasă, temându-se pentru siguranţa mea. Mi-a scris multe scrisori minunate, pe care le-am păstrat până când m-am căsătorit şi care sunt vii şi azi, în sufletul meu.”
Despărţirea
Petrecându-şi adolescenţa şi prima tinereţe în închisoare, Valeriu avea o fire specială. Era destul de suspicios cu cei din jur şi niciodată nu vorbea despre suferinţele îndurate în temniţă.
„Odată, când l-am luat de mână, am observat că avea un deget răsucit şi l-am întrebat de unde i se trage acea infirmitate. Mi-a răspuns: «Sunt prea fericit ca să-mi amintesc de trecut!…» Suferinţele îi clădiseră caracterul, pentru că Valeriu era un om dârz, care nu făcea niciodată compomisuri…
În toamnă, am mers împreună să dăm examen la facultate. Din nefericire, însă, doar copiii ai căror părinţi îşi înfiinţaseră CAP-uri beneficiau de bursă, iar părinţii mei abia făcuseră cerere… Aşa că, după trei luni, a trebuit să abandonez studiile, din cauza sitaţiei materiale precare a familiei mele… Într-o zi, m-am trezit cu o scrisoare din partea lui Valeriu Neştianu. Îşi cerea iertare, spunându-mi că prietenia noastră nu mai putea continua. Am plâns mult şi am plecat la Huşi, să aflu ce se întîmplase. L-am găsit, în locul unde ne întâlneam de obicei, şi am plecat împreună la o plimbare. Valeriu era foarte abătut şi nu mi-a spus decât că… nu vrea să-mi facă rău… Am plâns amândoi, unul în braţele celuilalt… De atunci, nu ne-am mai văzut niciodată”, mărturiseşte Elena Manoliu.
Viaţa şi-a urmat cursul ei. Elena Manoliu s-a reîntors în satul natal, unde a funcţionat ca învăţătoare, iar Valeriu Neştian a fost repartizat ca profesor într-un sat aproape de Prut, la Răşeşti. Cu siguranţă, fostul deţinut fusese hărţuit de Securitate, acesta fiind, se pare, chiar motivul despărţirii dintre cei doi îndrăgostiţi. „În acea perioadă, un activist de partid îmi făcea avansuri, însă nu-i dădeam importanţă, fiind prietenă cu Valeriu. Probabil că, din gelozie, a recurs la tot felul de metode pentru a ne despărţi…”, spune Elena Manoliu.
O viaţă dedicată copiilor
De-a lungul întregii sale cariere, Elena Manoliu a acţionat potrivit unui singur crez: dragostea faţă de copii. În sufletele lor curate, pedagogul nemţean a sădit valori precum dragostea şi respectul faţă de semeni, altruismul, prietenia, devotamentul.
„Mi-au fost dragi copiii, dintotdeauna. Îmi amintesc că veneau la grădiniţă tot felul de copii, cu probleme fel de fel. Unii vorbeau mai greu, alţii sufereau de anumite infirmităţi. Acestora le acordam o atenţie deosebită şi încercam să le ofer chiar mai multă dragoste. La un moment dat, a venit la grădiniţa noastră o fetiţă nenorocită în urma unei tentative de avort… Suferea de o semipareză, se mişca şi vorbea foarte greu. Niciuna dintre colegele mele nu a dorit să o primească. Atunci am acceptat-o la grupa mea. Fetiţa s-a dezvoltat foarte frumos, între ceilalţi copii. În fiecare dimineaţă, când veneam la grădiniţă, mă aştepta, mă lua de mână cu mânuţa ei cea sănătoasă, mă ducea la locul meu şi apoi mă dezmierda…”, mărturiseşte educatoarea.
Cel mai mult a suferit în momentul pensionării, când a trebuit să părăsească grădiniţa. După ce a compus sute de versuri pentru serbările grădiniţei, Elena Manoliu a ţinut să le dedice şi colegelor mai tinere o poezie, reprezentând un îndemn izvorât din inima bună a unei mame:
„Ţineţi minte-n orice clipă,/ Chiar dacă vă va fi greu,/ Că educatoare-nseamnă/ Să ai sufletul curat,/ De copil apropiat./ Oricât ar fi el de mic,/ Ştie să discearn-un pic!/ Şi, de ştii să i te-apropii,/ Lasă mamă şi bunici,/ Rămânând cu tine-aici!/ Ţi se cuibăreşte-n suflet/ Şi, din locuşorul său,/ Ochii lui cu încântare/Te tot urmăresc mereu./ În tot ce faci şi ce gândeşti,/ Vezi, deci, să nu-l dezamăgeşti!”
Irina NASTASIU